Marea Depresie din secolul trecut a avut loc între 1929-1933 și dacă considerăm anul 1939, în care a început cel de-al Doilea Război Mondial, ca fiind anul în care s-a ajuns la o refacere economică cît de cît satisfăcătoare, atunci rezultă că în 10 ani întreaga lume a reușit „să iasă” din acea criză.
Prelungirea actualei crize economice mondiale, care durează din decembrie 2007, face aproape imposibil de determinat finalitatea metamorfozelor care au loc la nivel global. Putem doar presupune că și de data aceasta refacerea economică va dura 10 ani, ceea ce înseamnă că revigorarea o putem aștepta în 2017, adică peste 5 ani. În momentul cînd majoritatea țărilor vor ieși din criză - vom ști cu siguranță că transformările care au avut loc vor deveni cu adevărat ireversibile. Însă, atît timp cît durează criza, această perioadă este dedicată în totalitate transformărilor. De aceea, trebuie să fim gata de deturnări de situație, care, atenție, s-ar putea produce exact pe final, cînd „casele de pariuri” se vor închide.
Astfel, Uniunea Euroasiatică, animatorul căreia este însuși președintele Federației Ruse, Vladimir Putin, are cel puțin 5 ani de zile pentru a-și pune la punct proiectul. Fondatorii spun că proiectul este deschis și pentru alți membri, care spre deosebire de Uniunea Europeană, nu impune atît de multe precondiții de aderare - lucru, care i-ar putea ajuta să avanseze mai ușor în achiziționarea de țări doritoare să facă parte din acest club. După experiența de aderare a României și Bulgariei, este clar că Uniunea Europeană va impune condiții tot mai dure pentru potențialele țări candidate. Așa deci, mai degrabă ajunge Uniunea Euroasiatică la „Berlin” decît Republica Moldova în Uniunea Europeană.
Uniunea Europeană vrea ca Republica Moldova să realizeze reforme, să scape de corupție, dar toate aceste lucruri par pe alocuri cam fantastice și imposibil de realizat cu forțele proprii. Pe lîngă influențele enorme din est, care se opun agendei europene, există și anumite bariere psihologice, care vin din însăși statutul nostru de țară non-UE, ceea ce în multe cazuri face să fim tratați ca non-europeni. Acest lucru mi se pare un pic straniu, pentru că Republica Moldova este o țară europeană prin însăși așezarea geografică și sunt sigur că moldovenii pot da dovadă de mult mai multă hotărâre în realizarea reformelor, dacă vor fi tratați ca parteneri egali, dacă vor fi tratați ca și cum ar fi membri UE. Este nevoie de un credit de încredere mai mare pe care să-l justificăm.
Unii cercetătorii științifici care studiază procese de integrare europeană au supranumit politica Uniunii Europene față de potențialele țări candidate UE drept „the policy of dangling the carrot”, adică faptul că UE promite țărilor că vor putea face parte din club numai dacă îndeplinesc condițiile de aderare. Am impresia politica asta de „dangling the carrot” nu mai funcționează în cazul nostru. Pentru că ceea ce se întîmplă cu unele țări este că ele, din moment ce au devenit membre ale clubului european, au uitat să mai promoveze cu sîrg reformele conforme standardelor europene și este evident că acum are loc o stagnare a situației în comparație cu cea din momentul aderării. Politica UE față de țările candidate trebuie să fie un pic alta și anume ca acest proces de reforme trebuie să fie din start unul conceptual continuu pe parcursul tuturor etapelor: atît perioada de pre-aderare cît și cea de post-aderare. Iar ca să se deprindă cu aceste lucruri, trebuie înceapă acum, cînd nu sunt nici măcar țări candidate.
Este foarte de apreciat faptul că suntem vizitați de înalți demnitari europeni în ultima perioadă cum este Cancelarul german dna Merkel, iar degrabă este așteptat și președintele Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso. Însă toate aceste vizite sunt ca o apreciere date în special clasei politice, care duc o politică externă foarte bună. Întrebarea este cu ce rămâne cetățeanul de rînd în urma acestor vizite? Devine viața lor mai bună sau din contra rămân și mai frustrați că lucrurile stau pe loc? Procesele de reformare prin definiție decurg foarte lent, însă dacă cel puțin perspectiva liberei circulații va fi mai clar formulată, atunci acest lucru ar impulsiona un pic și reformele. Ceea ce vreau să spun este că Uniunea Europeană trebuie să ceară în continuare ca reformele să fie realizate, însă să nu stoarcă din noi toată seva cu aceste reforme astfel ca în momentul cînd ajungem în sfîrșit (Dă Doamne!) membri UE, să ne culcam (Doamne Ferește!) pe o ureche - așa cum fac mulți moldoveni, care după o „stagiere” la munci grele peste hotare vin acasă și se relaxează atît de tare că nu-i mai trage inima să facă nimic.
Prelungirea actualei crize economice mondiale, care durează din decembrie 2007, face aproape imposibil de determinat finalitatea metamorfozelor care au loc la nivel global. Putem doar presupune că și de data aceasta refacerea economică va dura 10 ani, ceea ce înseamnă că revigorarea o putem aștepta în 2017, adică peste 5 ani. În momentul cînd majoritatea țărilor vor ieși din criză - vom ști cu siguranță că transformările care au avut loc vor deveni cu adevărat ireversibile. Însă, atît timp cît durează criza, această perioadă este dedicată în totalitate transformărilor. De aceea, trebuie să fim gata de deturnări de situație, care, atenție, s-ar putea produce exact pe final, cînd „casele de pariuri” se vor închide.
Astfel, Uniunea Euroasiatică, animatorul căreia este însuși președintele Federației Ruse, Vladimir Putin, are cel puțin 5 ani de zile pentru a-și pune la punct proiectul. Fondatorii spun că proiectul este deschis și pentru alți membri, care spre deosebire de Uniunea Europeană, nu impune atît de multe precondiții de aderare - lucru, care i-ar putea ajuta să avanseze mai ușor în achiziționarea de țări doritoare să facă parte din acest club. După experiența de aderare a României și Bulgariei, este clar că Uniunea Europeană va impune condiții tot mai dure pentru potențialele țări candidate. Așa deci, mai degrabă ajunge Uniunea Euroasiatică la „Berlin” decît Republica Moldova în Uniunea Europeană.
Uniunea Europeană vrea ca Republica Moldova să realizeze reforme, să scape de corupție, dar toate aceste lucruri par pe alocuri cam fantastice și imposibil de realizat cu forțele proprii. Pe lîngă influențele enorme din est, care se opun agendei europene, există și anumite bariere psihologice, care vin din însăși statutul nostru de țară non-UE, ceea ce în multe cazuri face să fim tratați ca non-europeni. Acest lucru mi se pare un pic straniu, pentru că Republica Moldova este o țară europeană prin însăși așezarea geografică și sunt sigur că moldovenii pot da dovadă de mult mai multă hotărâre în realizarea reformelor, dacă vor fi tratați ca parteneri egali, dacă vor fi tratați ca și cum ar fi membri UE. Este nevoie de un credit de încredere mai mare pe care să-l justificăm.
Unii cercetătorii științifici care studiază procese de integrare europeană au supranumit politica Uniunii Europene față de potențialele țări candidate UE drept „the policy of dangling the carrot”, adică faptul că UE promite țărilor că vor putea face parte din club numai dacă îndeplinesc condițiile de aderare. Am impresia politica asta de „dangling the carrot” nu mai funcționează în cazul nostru. Pentru că ceea ce se întîmplă cu unele țări este că ele, din moment ce au devenit membre ale clubului european, au uitat să mai promoveze cu sîrg reformele conforme standardelor europene și este evident că acum are loc o stagnare a situației în comparație cu cea din momentul aderării. Politica UE față de țările candidate trebuie să fie un pic alta și anume ca acest proces de reforme trebuie să fie din start unul conceptual continuu pe parcursul tuturor etapelor: atît perioada de pre-aderare cît și cea de post-aderare. Iar ca să se deprindă cu aceste lucruri, trebuie înceapă acum, cînd nu sunt nici măcar țări candidate.
Este foarte de apreciat faptul că suntem vizitați de înalți demnitari europeni în ultima perioadă cum este Cancelarul german dna Merkel, iar degrabă este așteptat și președintele Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso. Însă toate aceste vizite sunt ca o apreciere date în special clasei politice, care duc o politică externă foarte bună. Întrebarea este cu ce rămâne cetățeanul de rînd în urma acestor vizite? Devine viața lor mai bună sau din contra rămân și mai frustrați că lucrurile stau pe loc? Procesele de reformare prin definiție decurg foarte lent, însă dacă cel puțin perspectiva liberei circulații va fi mai clar formulată, atunci acest lucru ar impulsiona un pic și reformele. Ceea ce vreau să spun este că Uniunea Europeană trebuie să ceară în continuare ca reformele să fie realizate, însă să nu stoarcă din noi toată seva cu aceste reforme astfel ca în momentul cînd ajungem în sfîrșit (Dă Doamne!) membri UE, să ne culcam (Doamne Ferește!) pe o ureche - așa cum fac mulți moldoveni, care după o „stagiere” la munci grele peste hotare vin acasă și se relaxează atît de tare că nu-i mai trage inima să facă nimic.