Prefaţa la noul roman al scriitorului Vladimir Beşleagă, sonorizat de autor, în cadrul unui proiect inedit la Europa Liberă.
Oare credeţi că un autor ştie totul sau oricum multe despre lucrarea sa? Ba bine că nu. Exact precum părinţii despre copiii lor. Deşi, dacă ei i-au adus pe lume, s-ar cuveni să cunoască. Iată ce ştiu eu despre acest text.
Mai mulţi ani am visat să am o carte vorbită. Da, da, aţi auzit corect, vorbită. Cum sînt un om căruia îi place să experimenteze, am pus mîna pe reportofon şi am înregistrat textul respectiv. L-am lăsat să se răcească, l-am trecut pe hîrtie şi m-am dus la o editură ca să-l tirajeze. Pe CD, adică text vorbit. „Nu practicăm!” a fost răspunsul editorului. La a doua editură – acelaşi ecou. Nu sînt sigur că o să apară ca o carte tipărită.
Iată însă că studenţii de la USM, secţia activitate editorială, îndrumaţi de inimosul profesor Vasile Malaneţchi, au decis să macheteze manuscrisul. Le mulţumesc din tot sufletul. Dar mi-au cerut şi un cuvînt introductiv. Reflectînd, mi-am dat seama că în acest cuvînt de deschidere s-ar cere să spun cîte ceva despre eventuala carte. De cînd am simţit în mine imboldul de a scrie, şi asta s-a întîmplat în anii juneţii, de atunci mi-am dat seama că a fi un autor, chiar dacă nu încă scriitor, înseamnă a duce o altă existenţă decît ceilalţi. Chiar dacă în multe privinţe rămîi şi tu un om ca toţi oamenii, în destule dintre ele eşti sau ţi se cere să fii altfel. Mai întîi mi-am zis nu o dată: ce pot să le spun eu în cărţile mele altora, dacă şi eu ştiu şi simt şi gîndesc exact ca şi ei? Eu trebuie să le aduc ceva nou, la care ei încă nu au ajuns. Dar pentru asta eu însumi trebuie să muncesc, să mă perfecţionez şi prin cele scrise de mine să-i îndemn şi să-i ajut să se înalţe şi ei. Elementar, nu?
Al doilea moment pe care aş dori să-l împărtăşesc cititorului. Ce pui tu, autorul, în scrisul tău din viaţa, din experienţa, din esenţa proprie? Că doar cuvintele din care se alcătuieşte un text nu-ţi aparţin. Ele există cu mult înainte şi în afara ta. Tu doar le alegi, le aranjezi. Dacă numai asta te-ar face scriitor, zău că nu ar mai fi nevoie de o atare seminţie. O scriere nu-i atît din cuvinte, cît din acea invizibilă, magică forţă care le leagă, le adună, le structurează într-un cîmp psihologic artistic care se cheamă o operă de inspiraţie. Nu sînt sigur că prezenta scriere este de acest gen, dar că am pus în ea sincer, dar absolut sincer, multe din ceea ce am trăit şi am frămîntat în viaţa mea nu am nici o îndoială.
Aş cuteza a zice că e o carte-spovedanie a unui autor ajuns la capătul carierei sale. Desigur, cu luarea în calcul a unor elemente de ficţiune ca în orice lucrare artistică.
Autorul, 18 mai, 2009.