A fost anul celor mai masive deformări ale voinţei electorale.
Sfârşitul lumii s-a amânat. Nu şi sfârşitul anului. Un an de care unii nu se mai satură iar alţii l-ar vrea scos din calendare. Un an în care candoarea, corupţia, impostura, viclenia şi aroganţa au fost principali actori politici, iar democraţia a fost imobilizată de mai multe ori în plin exerciţiu de flexibilitate. Nici nu mai ştim dacă nu cumva e şi azi înţepenită într-una din figurile imposibile cu care a încercat să-şi depăşească limitele şi să-şi uluiască spectatorii. Pentru un an care a urât liniile drepte şi socotelile exacte, a trage linie să calculăm ce-am avut şi ce-am pierdut este semn de ipocrizie aritmetică şi morală.
La această oră orice discuţie, cu atât mai mult diagnosticul, este superfluă, mai ales că starea febrilă nu a trecut cu totul iar pronosticul ar fi hazardat şi, poate, dăunător. Esteţii încearcă, totuşi, să găsească o armonie, o simetrie într-un an dominat de haos şi întâmplare. Ei spun că protestele de la începutul anului şi-au găsit împlinirea în alegerile de zilele trecute şi că, implicit, noul guvern derivă din nemulţumirea populară care a dus la căderea a două guverne PDL şi la înfrângerea categorică a partidului prezidenţial la alegerile locale şi la cele generale.
Chiar dacă la o primă vedere aşa par să stea lucrurile, mecanismul care i-a adus pe reprezentanţii USL la putere (aceeaşi combinaţie de trădare, negocieri pe sub masă, acorduri de nonagresiune şi înţelegeri de coabitare care a funcţionat în mai toate anotimpurile electorale româneşti) demonstrează că nu s-a schimbat nimic în felul românilor de a gândi şi a face politică. Pornind de la premisa că lupta politică nu are nici semnificaţie, nici valoare dacă nu duce la victorie, pentru că nu învinşii ci învingătorii scriu istoria, îşi aprobă pensii generoase şi drenează fondurile europene de ce au mai bun, prima regulă a politicienilor a fost, şi în acest an, că nu există reguli, dacă potlogăria pe care o faci duce la victorie.
Lupta politică a fost o luptă pentru rating purtată de câteva televiziuni şi publicaţii, o hărţuială fără scrupule şi limite care a reuşit să-i lehămitească pe alfabetizaţi de toate puterile în stat, inclusiv de preşedintele Băsescu, campionul voturilor negative şi al dezamăgirii publice, cel care a sunat deşteptarea de atâtea ori din tabăra Partidului democrat liberal că şi-a speriat cu spiritul său cazon locotenenţii şi aliaţii mai boemi.
O primă contradicţie în simetriile stabilite de comentari este aceea că protestatarii de la începutul anului au fost printre primii dezamăgiţi. Mişcările de protest nu au mai continuat după referendumul pentru demiterea preşedintelui, iar televiziunile au transmis în direct pieţe vlăguite de speranţe, unde nu mai manifestau decât câţiva revoluţionari de profesie. Poate că alegătorii au părăsit pieţele şi cabinele de vot pentru că votul lor a devenit subiect de anchetă penală, după ce politicieni aşa-zişi democraţi i-au îndemnau să nu participe la referendum. Poate că mişcările de protest s-au stins din pricina găurilor din caracterul principalelor personaje care s-au dezis de la o clipă la alta de angajamente şi promisiuni, bifându-şi agendele secrete şi asmuţindu-i pe oameni împotriva adversarilor.
Poate că întreaga mişcare de protest a fost sufocată de comportamentul justiţiei înainte, în timpul şi după referendum, de sensibilitatea patologică a judecătorilor de la Curtea Constituţională faţă de unanimităţi. În mod straniu, în cea mai coruptă ţară a Uniunii Europene, judecătorii sunt trataţi ca nişte zei iar deciziile lor, chiar dacă aberante sau împotriva legii şi bunului simţ, nu pot fi comentate pentru că altminteri aduci atingere măreţiei justiţiei şi-i ciobeşti balanţa cu sabia. De asemenea, nu poţi să critici nebănuitele căi ale anchetelor penale, gândirea labirintică a procurorilor care cu o mână arestează şi cu alta dau neînceperea urmăririi penale, corupţia şi complicităţile acestora cu diverşi interlopi, investitori în politica mică şi mare şi făcători de lideri pe bani publici obţinuţi fără licitaţie fără să fii aruncat în cuşca leilor devalorizaţi ai presei de partid.
Nu se poate vorbi despre instrumentele justiţiei (imperfecte, cum s-a văzut) şi nici despre mecanismele ei (gripate cum ştim) fără a fi acuzat de comiterea unui păcat capital împotriva magistraţilor, eroii pozitivi ai democraţiei. Nu e de mirare că judecătorii constituţionali, la sesizarea autorilor din PDL, au anulat o lege care nu mai discrimina pe cine trebuie, chiar dacă produseseră o decizie contrară, cu câţiva ani înainte. Realitatea este că judecătorii constituţionalişti, desemnaţi acolo de partide, le reprezintă interesele şi decid după cum le suflă în ceafă briza politică. Deşi s-a făcut mare caz de imparţialitatea justiţiei, Curtea Constituţională a dovedit nu odată, cum spunea chiar şeful ei, cât de măreţe şi pline de tâlcuri ascunse sunt legile.
Poate că pe protestatarii din iarna trecută i-a dezamăgit faptul că regulile s-au schimbat chiar în timpul jocului şi că fiecare actor politic a profitat de elasticitatea principiilor democraţiei, până când acestea au devenit casante, periculoase, monstruoase. I-a scârbit demonstraţia făcută de politrucii de la toate nivelurile că orice mijloc este bun pentru scopul suprem al cuceririi puterii, chiar dacă pentru asta trebuie să sluţeşti rezultatul alegerilor şi aşteptările susţinătorilor tăi. Poate că au fost dezamăgiţi de faptul că negocierile pe sub masă au permis multor politicieni din PDL, formaţiune care urma să piardă, în mod previzibil, alegerile, să migreze pe listele altor partide, dovedind, odată în plus, că puterea este indiferentă la culoarea şi mirosul mlaştinii politice. Că are un inventar limitat de piese de schimb crescute în pepiniera de cadre expirate a partidului. Că inşii cei mai adaptaţi supravieţuirii sunt cei care nu au niciun scrupul politic, sunt cei care demonstrează că nu se împiedică de un biet crez electoral şi nici nu sunt captivii unei cutiuţe doctrinare.
A fost anul celor mai masive deformări ale voinţei electorale, dovedind că nu e nevoie de procurori şi cătuşe pentru a descuraja sau a modifica preferinţele electorale, sunt suficiente înţelegerile pe sub masă, trocul, cumpărăturile vrac sau dezertările în grup. Poate că pe protestatarii absenţi din marile pieţe i-a dezamăgit faptul că, deşi se ştie că mulţi dintre politicienii fostei şi actualei puteri au fost complici ai poliţiei politice şi mari ştabi ai partidului-stat comunist ori au o biografie plină de umbre toxice, aceştia au ajuns cumva, printr-o scamatorie a legii electorale, să îi reprezinte în Parlament. Sau că, deşi mantra la modă este „prindeţi peştii cei mari ai corupţiei”, prin ochiurile criteriilor de selecţie ale partidelor au scăpat în parlament mai mulţi politicieni penali, dubioşi sau incompatibili decât în ultimele trei legislative adunate. Poate că sunt dezamăgiţi pentru că noua putere s-a instalat fără să fi aruncat scheletele din dulap semn că vrea să se folosească de ele, să sperie pe vreunul slab de înger.
E adevărat, sfârşitul anului nu e sfârşitul lumii, ci doar începutul calendaristic al altuia. Însă gândul la anul care stă să se nască întinde nervii multora: cum va fi? La fel de plin de instabilitate, inconsecvenţă, amatorism, calcule reci şi lupte fierbinţi? Aceştia ar trebui să aibă răbdare. În principiu, un an se naşte greu şi nu l-ar putea măsura, cântări şi împărţi decât în decembrie viitor, cam la aceeaşi oră, chiar dacă mulţi dintre cei cocoţaţi către vârful piramidei puterii se bat de pe-acum să prindă porţiile cele mai bune din anul care va să vină. Cu toate acestea, din cauza multelor inconsecvenţe şi aberaţii, unii consideră că acest an nici nu merită un final. Ar trebui reluat, retrăit, măcar prima parte a lui. Iar finalul ar trebui amânat, prin referendum, către mijlocul anului viitor.