Scene din viața unui dirijor la St. Petersburg

Unul din cei mai remarcabili și prețuiți dirijori ai ultimelor decenii, Mariss Jansons, este serbat zilele acestea în Germania și în restul lumii la împlinirea vîrstei de 70 de ani. Jansons, care conduce două din cele mai prestigioase orchestre simfonice din Europa, Orchestra regală a Concertgebouw din Amsterdam și Orchestra simfonică a radiodifuziunii bavareze, de la München, s-a născut la Riga, în Letonia, fiu al unui cunoscut dirijor. La 13 ani familia s-a mutat la Leningrad, unde părintele

Arvid Jansons, tatăl lui Mariss, imagine din timpul unui concert în Japonia

său, Arvid, a devenit asistent al celebrului dirijor rus Evgheni Mravinsky.

După încheierea studiilor în 1969 și cîștigarea unui premiu doi la Concursul de dirijat Karajan, de la Berlin, în 1979 a devenit director muzical al Orchestrei Filarmonice din Oslo, dezvoltînd o impresionantă carieră de dirijor invitat în Occident. Director muzical, între 1996-2004 al Orchestrei simfonice din Pittsburgh, Jansons se decide să revină în Europa, preluînd în 2003 conducerea Orchestrei radio de la München și, din 2004, și pe cea a Concertgebouw.

Intre multele interviuri, acordate cu ocazia aniversării de 70 de ani, se remarcă acela acordat ziaristei Katia Petrovskaia și publicat în paginile culturale ale cotidianului german Frankfurter Allgemeine Zeitung. Cu acest prilej, Mariss Jansons își explică opțiunile și evocă o parte a parcursului său muzical și a opiniilor sale politice. Un interviu care a pornit de la observația că printre piesele majore ale stagiunii sale figurează „Un supraviețuitor din Varșovia”, opus de comemorare a evreilor uciși de naziști, compus de Arnold Schonberg. Intrebat dacă a dirija o asemenea piesă este cumva și o declarație de ordin personal, Jansons răspunde: „Nu! Văd altfel muzica, nu dintr-un punct de vedere personal. Am dirijat-o pentru că iubesc această muzică și că recunosc în ea o veritabilă tragedie. Pentru mine nu a fost niciodată important să fac ceva doar fiindcă sînt pe jumătate evreu, leton, petersburghez sau altceva. Mi s-ar părea straniu.”

Cariera lui Jansons s-a dezvoltat în fosta Uniune Sovietică, iar ziarista l-a întrebat pe dirijor, fără menajamente, dacă a făcut „un compromis cu puterea” sub regimul sovietic. „Nu am fost niciodată într-o asemenea situație, ca Mstislav Rostropovici și Gidon Kremer! Dar am fost adesea nefericit cu starea de lucruri de pe vremea aceea. In calea noastră existau multe obstacole. De exemplu, ni se permitea să concertăm în străinătate numai 90 de zile pe an, iar dacă aveai vreo ofertă interesantă, trebuiau să te lupți să capeți permisiunea autorităților. Era în parte umilitor, dar toți au întîmpinat asemenea dificultăți. Nu am fost unul din cei care au bătut cu pumnul în masă.”

http://player.vimeo.com/video/48656892

Concertgebouw Carte blanche: Mariss Jansons from Lukraak on Vimeo.

Personal, îți amintește Mariss Jansons, „lucrul cel mai dificil s-a petrecut atunci cînd am fost invitat în 1979, la Oslo, ca dirijor principal. Mi s-a spus că nu mă pot duce acolo decît 70 de zile pe an, zece săptămîni! In cele din urmă, autoritățile sovietice au decis că nu aveam dreptul să dirijăm de două ori în aceeași țară într-un an. Dar eu, în calitate de dirijor principal al [Orchestrei simfonice din] Oslo, trebuie să merg de patru ori pe an și nu aveam nici măcar un contract, fiindcă nu mi se permisese să îl semnez. Eram constant, fără încetare, la Ministerul de Externe [și] uneori cedau, alteori nu. 90% din artiștii noștri trăiau la fel, dar numai 1% din ei luptau împotriva [acelui sistem]. Iar eu nu vroiam decît să dirijez [și] primeam adesea invitații, în special după ce am fost laureat al Premiului Karajan. Restricțiile erau extrem de frustrante. Privind înapoi, acum cred că am suferit efectiv mult din acest motiv.”

Cum povestește în continuare Jansons, pe Karajan l-a întîlnit în 1968, atunci cînd a venit la Leningrad cu Filarmonica din Berlin și s-a organizat o sesiune de lucru în care 12 tineri dirijori și-au prezentat calitățile. „Eu eram cel mai tînăr, i-am plăcut și și-a exprimat dorința să învăț cu el. Bineînțeles, mi s-a explicat că nu era posibil. Dar, slavă Domnului, numele îmi fusese menționat.”

Jansons a ajuns în cele din urmă la Viena, deoarece între Uniunea Sovietică și Austria exista un schimb de studenți: „dirijori contra balerine! Noi eram dirijorii, iar unuia din noi i se permitea să mearcă un an să studieze la Academia din Viena, iar de acolo veneau balerine la Școala de Coreografie Vaganov. Cînd am ajuns la Viena, i-am telefonat imediat lui Karajan, care m-a invitat la Salzburg. Ulterior, cînd m-am înscris să particip la competiția Karajan ar fi trebuit să văd dinainte regulamentul, anume că trebuia să lucrez un an în calitate de asistent al lui. Dar așa ceva nu era permis.”

Karajan a intervenit, povestește Mariss Jansons și „a scris o scrisoare extrem de furioasă Ecaterinei Furțeva, ministrul culturii. Dar nu a ajutat.” Singura excepție care s-a făcut în acei ani a fost în cazul lui Ghenadi Rojdestvenski, care a devenit dirijor al Orchestrei BBC. „Dar era mai în vîrstă decît mine și mult mai cunoscut, eu abia îmi începusem cariera”, spune Jansons.

Intrebat dacă au mai existat alte momente umilitoare, dirijorul își amintește pentru FAZ că „pentru a căpăta permisiunea de a concerta în străinătate, trebuiam să cîntăm mult mai multă „muzică sovietică”. Era o privare de libertate, dar nu excesivă. Dar, din 1979, artiștilor li s-a interzis să mai călătorească în Occident cu soția. Toți artiștii celebri s-au dus la ministrul culturii, la Furțeva și i-au spus: „pînă acum, am călătorit atîția ani cu soțiile noastre și ne-am întors”, iar ea le-a răspuns: „bine, atunci trimiteți-mi o cerere scrisă”.

Fiecare a scris atunci că are nevoie să fie acompaniat de soție fiindcă, de exemplu, nu este în bună sănătate și are nevoie de cineva să-l îngrijească. Trebuia doar să dai o motivație plauzibilă. Rostropovici a scris-o pe cea mai originală: „Dragă Ekaterina Furțeva, fiindcă sînt un bărbat în toată puterea, vă cer permisiunea de a pleca în străinătate cu soția mea”. Așa se petreceau lucrurile în acea vreme.”

Mariss Jansons declară că se simte acasă la St. Petersburg, orașul în care a venit de la Riga, din Letonia, la vîrsta de 13 ani și unde și-a întîlnit „norocul”, așa cum explică el: „fiindcă nivelul de învățămînt în școală era înalt” și a trebuit să dezvolte capacitatea de atinge această înălțime, să învețe „disciplina și responsabilitatea” [...] Le sînt enorm de recunoscător profesorilor mei fenomenali și celor trei instituții uriașe [ale orașului]. Școala de Muzică, Conservatorul și Filarmonica, de la care am primit atîtea lucruri.”

La întrebarea cum a fost posibilă o asemenea înflorire într-o țară în care atîtea lucruri erau interzise, Mariss Jansons răspunde în încheierea interviului cu Katia Petrovskaia: „Poate este un paradox. Dacă viața este lină și ușoară asemenea untului, înveți puțin. Pe de altă parte, interdicțiile și lipsa de libertate nu joacă un rol [esențial] în viața cuiva care are talent, care dorește într-adevăr să devină un muzician, care aplică un grad de rigoare și disciplină...”