Ar fi dramatic dacă interesul naţional al Republicii Moldova ar fi sacrificat pe altarul şantajului reciproc în care s-au angajat partidele politice.
Ecoul întârziat al împuşcăturilor din Pădurea Domnească a răpus o primă ţintă politică. Parlamentul moldovean, care a reuşit să se întrunească tocmai după 4 săptămâni de la crima comisă în rezervaţia de la Făleşti, a votat unanim demiterea procurorului general Valeriu Zubco. Este, orice s-ar spune, victoria societăţii civile şi a presei independente, pentru că istoria postcomunistă a Republicii Moldova, în care am avut, la vârf, destule abuzuri strigătoare la cer, nu a mai înregistrat un demers public de o asemenea eficienţă. Clasa politică pur şi simplu nu a avut curajul să ignore valul de indignare populară şi „senzaţia de greaţă” pe care au mărturisit-o mai mulţi cetăţeni în faţa ultimelor dovezi de prăbuşire a statului de drept. Au contat, fără îndoială, şi avertismentele lipsite de echivoc ale partenerilor externi – donatorii Republicii Moldova.
Demiterea procurorului general însă nu elimină tensiunile acumulate. Prim-vicepreşedintele parlamentului Vlad Plahotniuc, la adresa căruia s-au rostit numeroase acuzaţii privind acapararea instituțiilor, catalizează în continuare antagonismele din cadrul Alianţei pentru Integrare Europeană şi alimentează aplombul opoziţiei comuniste. Partidul Democrat şi Partidul Liberal refuză să pună în discuţie demiterea lui Plahotniuc, avansând ideea că PLDM-ul lui Vlad Filat poartă tratative secrete cu PCRM-ul lui Voronin.
Argumentele dlor Lupu şi Ghimpu sunt aparent logice în segmentul care vizează pericolul scindării Alianţei şi sabotarea demersului european al Republicii Moldova printr-o eventuală înțelegere dintre liberal-democraţi şi comunişti, dar nu mai au aceeaşi putere de convingere atunci când eludează problema lui Vlad Plahotniuc, considerat de opinia publică drept un obstacol major în calea realizării angajamentelor noastre europene.
De cealaltă parte, partidul premierului Filat respinge demagogia despre unitatea Alianţei, „cea care trebuie să existe oricum”: refuzul reformării instituţiilor de drept, afirmă liberal-democraţii, înseamnă chiar subminarea şanselor de integrare europeană. Europenii nu vor accepta semnarea unui Acord de asociere cu o ţară în care corupţia, mafia şi lumea interlopă a pătruns în structurile statului. Tăinuirea acestei situaţii nu mai poate fi tolerată, fenomenul nu este doar unul de uz intern, după „fotografia colectivă” surprinsă în Pădurea Domnească – imagine ce aglutinează într-o dubioasă înfrăţire procurori, judecători, businessmeni şi gangsteri…
Şirul declaraţiilor beligerante și ultimative din interiorul coaliţiei de guvernământ, unde cel care va trăda documentul fondator al Alianţei este considerat „marele răspunzător de dezastrul ce va să vină”, nu constituie decât o nouă rundă a şantajelor, asumate la scenă deschisă, cu care ne-a obişnuit clasa noastră politică. Parcă acelaşi scenariu l-am urmărit şi în anii trecuţi, când lucrurile stăteau să se aleagă, despărţindu-se binele de rău, dar de fiecare dată aceste încleştări sfârşeau cu o împăcare, cu un nou aranjament între lideri. Promiscuitatea moravurilor politice a rămas, integrarea europeană a fost transformată într-un slogan golit de conţinutul unor reforme reale.
Cum va fi de această dată?... Vom vedea. Liberal-democraţii au de partea lor, în mod surprinzător, opoziţia comunistă, cu care vor trebui să aibă un vot comun pentru demiterea lui Plahotniuc, şi susţinerea solidă a instituţiilor occidentale. Acest demers este însă inhibat de ruperea Alianţei, prorocită de PL şi PD, dar și de perspectiva alegerilor anticipate, care pot să certifice compromiterea tuturor realizărilor din ultimii trei ani prin revenirea la guvernare a Partidului Comunist.
Ar fi dramatic dacă interesul naţional al Republicii Moldova ar fi sacrificat pe altarul şantajului reciproc în care s-au angajat partidele politice.