Jurnal săptămânal la Europa Liberă cu Maria Şleahtiţchi (11-15 februarie 2013).
Luni
În „poemul de luni marţi miercuri” personajul meu se lamenta că nu a scris, fiindcă a spălat geamuri. Acum e mijloc de februarie, lumea nu spală geamuri şi eul meu, devenit personaj narator, a putut ţine acest jurnal, pe care îl prezint aici amestecat şi pe sărite.
La Bălţi. O dimineaţă cu griji, emoţii şi ploaie. Toată ziua – cer mohorât. De luni până miercuri, cu un concediu în contul zilelor nefolosite în anul 2012, voi sta acasă. Revenirea este legată de obligaţia unui curs de sinteză la Facultatea de Filologie. Despărţirea de locul unde m-am format şi unde timp de aproape trei decenii i-am format pe alţii a fost uşoară şi grea totodată. Încă nu-mi dau bine seama ce a fost uşor şi ce este dificil. A fost uşor să mă despart de mine sau de oamenii cu care am crescut împreună sau a fost şi mai este greu să fiu în altă parte şi să-mi edific fiinţa acolo, să mă ridic să mă ţin vertical… În cele din urmă, am acceptat să reiau la alma mater cursul, ţinut mai bine de douăzeci de ani - nici nu mai ţin minte de când - de „Teorie, critică şi istorie literară românească” pentru studenţii anului trei. Schimbarea locului de trai a şi făcut ca în semestrul întâi să nu ţin cursuri deloc. Iar ieşirea din ritm provoacă întotdeauna emoţii. Că s-ar putea să nu mai poţi face această meserie, despre care ziceam cu alţi colegi bălțeni că înseamnă să-ți câștigi pâinea din lumea ideilor. O lume care îmi place tot mai mult şi care mă face să mă simt utilă, împlinită, care îmi procură adevărate clipe de fericire. Mai ales în momentele de comunicare cu studenţii… Când ai în faţa ta un tânăr, o tânără care - se vede bine – are calităţile unui viitor scriitori, a unui pedagog cu vocaţie, a unui om cu idei…, ai un deosebit sentiment de conectare la viitor.
Pe la cinci dimineaţa ploaia bătea cu degete opace, ca de câlți, în pervazul geamului de la etajul şapte, unde, visam odată, că mama îmi aducea oleandrii noștri de-acasă, doldora de floare roz…
Până la amiază – cursuri.
Drumul spre casă e mai lejer. Cu Mihai pe străduţele Bălţiului, ocolind băltoacele… Liniştea şi aerul unei plimbări în doi. De atâta timp nu am făcut lucrul acesta. Să revenim de la serviciu împreună pe jos, prin oraşul tinereţii, iubirii, copilului nostru… Pe drept cuvânt, în aceste momente Bălţiul îmi pare un oraş al poeziei. Da, este adevărat, fiecare are poezia sa şi posibilităţile sale de a poezi realitatea…
După amiază: pregătirea de cursuri, de cursurile de Universitatea de Stat din Moldova şi de alte obligaţii la care m-am angajat. Biblioteca noastră a rămas deocamdată la Bălţi şi revenirea aici e ca şi cum am intra şi la prietenii noştri, de care nu ne putem lipsi. Fiindcă ar fi ca şi cum ne-ar lipsi de o parte esenţială care ne face să fim aşa precum ne ştim.
La televizor politicul îşi devoră imperturbabil gloria. Banca de economii, despre care nu mai ştii ce să crezi… Miniştri plecaţi… în demisie… Ping-pong între politicieni, mesaje, jocuri etc., de care a obosit toată lumea… Daca ai sta să te ţii de ce spun unii-alţii, ar însemna să-şi iei lumea în cap. Tocmai mi-a venit în memorie un text din Ion Creangă: „Lumea asta îi pe dos/ Toate merg cu capu-n jos,/ Puţini suie , mulţi coboară,/ Unul macină la moară”. Iată un exemplu de nemurire a clasicilor. Las jurnalul să văd cum un ex-premier se va întreabă din nou „ritoric” prin obiectivele unui post TV.
Marţi
La Bălţi. O dimineaţă puţin mai rece decât cea de ieri. Şi nu mai plouă. A îngheţat uşurel, a amorţit noroiul de pe străzile Bălţiului. De la 8.00 la 12.30 îmi ţin cursul TCILR în grupa RE31Z. Înaintăm împreună în istoria gândirii estetice, a dezvoltării spiritului critic al culturii şi literaturii române.
Mi-am completat pauzele între prelegeri cu câte o cafea, pe care mi-a adus-o, prin bunăvoinţa sa şi pe banii mei, o studenţică bruneţică. O tînără cuminte , cu un temperament molcăluţ, s-ar spune la Ştefăneşti. Delicată, cu o lumină caldă în privire.
Azi electricienii aveau iarăşi treabă în sala 352. Au deschis uşa pe la 10, dar am fost promptă cu un „Nu!” scurt şi cu un gest şi mai categoric al mâinii drepte. „Veniţi după 12.30”, îi spun unui tânăr, care azi a deschis uşa mult mai timid.
În catedră e şi azi puţină lume. Probabil, colegii mei vin la cursuri şi apoi se retrag în bibliotecă, acasă să-şi scrie cărţile. Scrisul solicită timp, aşezare, linişte şi putere de concentrare. Cine reușește să se adune după diseminarea informaţiei la prelegeri, după exersările de la seminare şi laboratoare în ideea formării competențelor necesare tinerilor profesori şi filologi, are şansa să reziste şi în competiția scriitorilor, care este destul de strânsă. Cu alte cuvinte, viaţa este o continuă luptă. Cu sine înainte de toţi şi de toate…
Acasă îmi revăd notele pentru un discurs despre poezia pentru copii a lui Grigore Vieru, pe care urmează să-l rostesc la o întrunire organizată de Uniunea Scriitorilor în 14 februarie. Pe tot timpul după amiezii este deschis televizorul. Agitaţie mare pe la posturile TV. Internetul anunţă bombe sub AIE, şedinţe de guvern contramandate, anulate, transferate etc., conferinţe de presă de-a lungul şi de-a curmezişul zilei de mâine. Un inventar al miniștrilor cu dosare. Care va scăpa? Care nu va scăpa? Stai, domnule, că nu pui corect întrebarea. Cine „l-a comandat”, pentru ce? Cât îl poate costa pe un ministru demnitatea şi principialitatea, dar lipsa acestor calităţi? - asta-i de fapt întrebarea.
Miercuri
După cum ne-a fost înțelegerea, îl sun pe Mihai să convenim unde ne întâlnim ca să mergem împreună spre cază. Aflu că nu ne putem întâlni: pe toate posturile se dă declaraţia premierului. Exploda de fapt bomba despre care tot anunţa aseară anumite surse de info. în mase. Dacă era să o luăm de bună, ar fi trebuit să amorţească viaţa în venele societăţii, pe când viaţa curgea în venele ei şi toate se mişcau ca de când lumea şi cât lumea. Vai, politicul… perfidul, manipulantul, ipocritul… pe câți i-a devorat el… Acest monstru care se hrănește din emoţiile, grijile, spaimele, frustrările mulțimilor…
Joi
La Chişinău. Dimineaţă, deşteptarea e anevoioasă… După scrisul la calculator aseară până pe la 23.30, creierul meu va mai fi secretat „hormonii minţii” încă vreo două ore, astfel încât dimineaţă nici de cum nu dădea comandă ochilor să se deschidă. Presimt o zi cu griji şi sincope.
La serviciu – un şir întreg de obligaţii adunate grămadă. Constat că în absenţa mea de trei zile treburile au mers ca pe roate. Aşa e: şeful adesea mai mult încurcă angajații care îşi fac munca sârguincios.
La 12.00 ajung la USM. Acceptasem cu o săptămână în urmă participarea la colocviul „Grigore Vieru – miracolul copilăriei”. Mă anunțasem cu tema „Poezia pentru copii, între joaca şi jocul metaforei”. Este un segment pe care îl cunosc publicând în 2004 antologia „Literatura din Basarabia în secolul XX. Literatura pentru copii”. Ar fi de spus mai multe, dar ce să mai scrii, când nu-i de scris… Deşi holul se renovează - şi președintele US îi raporta unui proaspăt laureat al premiului de stat, despre care Mircea V. Ciobanu spunea că a atins performanța de a lua un ditamai premiu neavând operă, deci îi raporta acestuia, însoţindu-l pe şantier, despre succesul guvernării sale la USM - patina gri, a unei imagini erodate, a uniunii noastre nu putea fi ascunsă şi nici nu putea fi evitată. În sala cu cămin, rece, cum glumeam cu poetul Grigore Ch., scriitori i-vorbitorii la masă… unii sunt însoţiţi elegant de Vlad S. şi alţi funcţionari, mai noii, de la USM, discursuri înflăcărate despre Grigore Vieru. Unele mai sforăitoare, evocări ale celor care au ce spune, dar şi ale celor care au făcut un fel de tradiţie din a vorbi despre Vieru pe la toate posturile … Când îmi vine rândul, cele 10-12 minute se reduc la 5. Şi mai bine. Eu şi singură mi le redusesem. Exegeza pe care o pregătisem era mai bine de citit, nu era de rostit, de aceea aleg un fragment. Invoc istora poemului „Curcubeu”, poemul arestat timp de 34 de ani. Iată o secvenţă din ce spuneam acolo: „Grigore Vieru este printre puţinii poeţi din Basarabia care a reuşit atunci, în anii 1960-1970, să readucă în poeme imaginea neamului românesc reunit sub culorile tricolorului, conotat prin imaginea curcubeului. Astfel, poetul includea în 1960 în unul din primele sale volume de poezii pentru copii poemul „Curcubeu”, care dădea titlu întregului volum. Poemul va face ulterior trei decenii de disidenţă. Reluat în volumul „Versuri” (1965), el va fi radiat din volumul de poezii pentru copii „Trei iezi” (1970). Volumul a fost pus în vânzare şi difuzat prin biblioteci în forma sa amputată. Paginile care conţineau poemul au fost rupte, iar la sumar titlul a fost acoperit cu tuş negru. Întemniţate timp de 34 de ani din ordinul ştabilor şi al cenzurii comuniste, azi literele „Curcubeului” emană lumina tricoloră din nou. Citesc textul poemului, după care intervine Spiridon Vangheli, invitatul de onoare al Colocviului, care spune că cel care a interzis poemul a fost Petru Lucinschi. Cineva încearcă să stingă discuţia, precum că nu ar fi fot cazul ca S. Vangheli să dea nume de fruntaşi ai totalitarismului…. La care intervin cu „De ce să nu spună? E bine să ne cunoaştem eroii”. Intervine soţia poetului Grigore Vieru şi spune că prin anii '90 P.Lucinschi i-ar fi spus poetului că nu ar fi avut de unde să ştie de poemul naţionalist dacă nu ar fi venit confraţii de condei de la Uniune să i-l pună în faţă. „Da, zice poetul Teo Ch., de unde să ştie ei, „politrucii”, ce ei citeau?”…
Îmi închei comunicare ciopârțită şi sincopată. Un rateu sigur. Nu stau până la sfârșitul Colocviului, ies, având şi obligaţii de serviciu pentru ziua de azi. Mă ajunge din urmă scriitorul Spiridon Vangheli. Discutăm vreo jumătate de oră, cald şi cu înţelegere, despre literatură, despre literatura pentru copii, despre abecedar, despre politica de ieri şi de azi, despre totalitarism şi reziduurile democraţiei, care adesea acoperă avantajele ei…
La birou încep să-mi revăd fişele pentru cursurile de mâine de la masteratul de literatură. Recitesc „Iona” de Marin Sorescu.
Vineri
La Chişinău. De dimineaţă îmi organizez în continuare materia pentru cele două cursuri de la masterat. Deschid din întâmplare situl cu ştiri: mamă –mamă!... Războiul e în toi, şi eu, în nesimţire, mă pregătesc de cursuri… Hai şi noi la revoluţie! vorba personajului lui Caragiale. Descinderi! Fisc! Mascaţi! Guvern! Steaguri. Muzică! Parlament! Tămbălău! Lucru mare şi lume-lume… Comédia umană riscă să ia forma unor drame şi tragediei. „C’est la vie, toujours parchive”, zicea cineva. Tot mai parşiv.
Dar să revenim la ale noastre. Literatura va supravieţui. Slava domnului, nu poate fi oprită de nici o lege a vreo unui guvern sau parlament. Scriitorului doar Dumnezeu îi poate lua ce i-a dat. Sigur, nu toţi scriitorii au geniu… Ce plictiseală ar fi dacă geniul ar deveni normă! Dar cine are talent şi ştie ce să facă cu el este deja un ales.
Despre ce va mai fi azi cu lumea şi cu mine voi scrie diseară, pentru jurnalul meu întreg, nu ca acesta - amestecat şi pe sărite… Aici ar fi fost chiar 10 pagini. Uimitor cum m-a pus la treabă Valentina Ursu. Mulţam, Valentina!
***
Maria Şleahtiţchi: Năsută în 17 ianuarie 1960, în satul Ştefăneşti, raionul Floreşti (judeţul Soroca.
1977-1981, studii universitare la Facultatea de Filologie, specialtatea Limba şi literatura română (Universitatea de Stat „Alecu Russo” din Bălţi);
1981-1984, profesoară de limba şi literatura română la şcoala nr.1 din Bălţi, acutalul Liceu Teoteric „Mihai Eminescu”;
1984-2012, angajată la Universitatea de Stat „Alecu Russo” din Bălţi (2000-2010, decan al Facultăţii de Filologie; 2010 – 2012, prorector pentru activitatea ştiinţifică);
2012 – angajată a Universităţii de Stat din Moldova (Şef al Departamentului Cercetare şi Inovare)
Membru al unor uniuni de creaţie: Uniunea Scriitorilor din Moldova – 1998; Uniunea Scriitorilor din România – 2003; PEN – Centru, filialla Chişinuău – 2005.