„Carte tristă şi tandră despre puterea vindecătoare a memoriei” (Die Zeit).
„Adevărul este strâns legat de uitare (…). În cuvântul grecesc pentru adevăr, aletheia, curge ascuns Lethe, râul uitării. Adevărul este, prin urmare, ceea ce nu se uită”, ajunge să creadă Iris, protagonista romanului Gustul sâmburilor de măr, de Katharina Hagena, ed. Trei, 2012, o „carte tristă şi tandră despre puterea vindecătoare a memoriei” (Die Zeit).
Moartea bunicii Berta, într-un azil de bătrâni, le readuce acasă pe cele trei fiice ale ei – Christa, Inga şi Harriet –, dar şi pe nepoata Iris care, odată testamentul deschis, se pomeneşte a fi moştenitoarea vechiului conac familial. Rămasă singură, după înmormântare, în casa bântuită de amintiri, Iris retrăieşte trecutul cu intensitatea celui care tocmai şi-a luat rămas bun de la fiinţa ce îl întruchipa ca nimeni alta. Or, moştenind casa, de fapt o moşteneşte pe bunică-sa în persoană, căci „de-a lungul zecilor de ani [Berta] ajunsese să-şi încorporeze în totalitate casa şi dacă i s-ar fi făcut autopsia, s-ar fi putut cu siguranţă întocmi o hartă a traseelor din casă, după încâlcelile şi după împletitura de vene din sistemul ei circular. Iar bucătăria era inima”.
Cum ar veni, „nu doar uitarea e o formă a amintirii, ci şi amintirea e o formă a uitării”.
25 februarie ’13