„Bombele cu ceas ale lui Stalin”

După dezmembrarea Uniunii Sovietice în unele teritorii din spațiul eurasiatic a început să domnească instabilitatea, conflictul și chiar războiul. O parte din violențele care definesc și astăzi spațiul post-sovietic sunt moștenirea directă a politicilor naționale ale dictatorului Iosif Visarionovici Stalin. Mircea Țicudean sintetizează o relatare a corespondentului nostru Robert Coalson despre ceea ce s-ar putea numi „bombele cu ceas ale lui Stalin”.

Scriitorul Nikolai Hasig

Nikolai Hasig s-a născut la Suhumi în 1932, la un an după ce Stalin a lipsit Abhazia de scurtul ei statut de republică sovietică, integrând-o în Georgia. La sfârșitul anului 1936, Lavrenti Beria, la vremea aceea liderul regiunii transcaucaziene și apoi șeful sadic al poliției secrete – l-a invitat pe popularul lider abhaz Nestor Lakoba la cină, la el acasă la Tbilisi. Lakoba a murit subit – în mod oficial de un atac de cord, dar mulți spun că mai degrabă otrăvit.

În represaliile începute în 1937, întreaga conducere abhază a fost arestată și judecată în procese înscenate. Arhivele sovietice au arătat mai târziu că Beria ordonase executarea tuturor liderilor abhazi înainte ca procesele să înceapă. Abhazia a fost colectivizată forțat, iar ziarele sovietice au început să scrie că abhazii sunt de fapt georgieni.

Nikolai Hasig spune că abhazii nu cunoscuseră niciodată asemenea violență, umilință, abuz și chiar genocid.

Într-un fel, al doilea război mondial a fost o pauză de respirație pentru abhazi, dar munca începută în anii 1930 a continuat după victorie. La vremea aceea, Hasig era elev de liceu.

„În 1945, după război, școlile abhaze au fost închise și a început politica de asimilare forțată. Copiii învățau în georgiană și nu știau un cuvânt în abhază”.

Lavrenti Beria (în centru)

Când Uniunea Sovietică s-a prăbușit, în 1991, toate aceste resentimente și altele au reapărut la suprafață. În 1992, în Abhazia a început războiul, iar de partea separatiștilor au luptat și reprezentanții altor popoare asuprite de sovietici, cum ar fi cecenii, osetinii și cazacii.

Abhazii erau sprijiniți și de armata rusă. În conflict au murit cam 8000 de oameni, iar 240.000 de etnici georgieni au fost alungați de la casele lor. După războiul ruso-georgian din 2008, independența de facto a Abhaziei a fost recunoscută de Rusia și de câteva alte țări. Georgia și cea mai mare parte a comunității internaționale spun că regiunea este ocupată de Rusia. Hasig numește Abhazia „colonie sovietică”.

În anii 1990 conflictele armate au izbucnit și în alte părți ale fostei Uniuni Sovietice, din Nagorno-Karabah până în Transnistria. Majoritatea istoricilor sunt astăzi de acord că rădăcinile acestor războaie, transformate unele în așa-numite „conflicte înghețate”, trebuie căutate în intrigile interetnice și în mutările de populații din vremea lui Stalin. La începuturile Uniunii Sovietice, adică în epoca lui Lenin și în primii ani ai lui Stalin, naționalismul era condamnat vehement, fiind considerat o rămășiță a mentalității capitaliste sau imperialiste. Sovieticii au încercat să construiască un stat unitar, schimbând din temelii bazele economice și sociale. Unii istorici, cum este Terry Martin, de la universitatea Harvard, spun însă că acest efort „internaționalist” era sortit din start eșecului.

La Memorianul victimelor conflictului georgiano-abhaz din 1992-1993, Tbilisi.

Terry Martin crede că sovieticii au creat conflicte etnice încercând să traseze prea precis granițe între popoarele Uniunii Sovietice. Încă din anii 1920, crede Martin, mai ales în zona Caucazului și Asiei Centrale diferite etnii au încercat să atragă de partea lor altele, mai puțin cristalizate. Unele națiuni din fostul spațiu sovietic, crede Martin, nu sunt nici astăzi formate pe deplin. Un factor care a dezechilibrat și mai mult relațiile din interiorul Uniunii Sovietice a fost apariția prin anii 1930 a întâietății mai mult implicite a rușilor, care s-a accentuat în deceniile următoare.