Gh. Cojocaru: „rănile deschise cu mai bine de două decenii în urmă nu se cicatrizează, iar Nistrul rămâne, practic, o linie de frontieră ”.
Zilele acestea se împlinesc 21 de ani de la izbucnirea ostilităților pe Nistru în 1992. De obicei, trecerea timpului permite istoricilor să re-evalueze unele evenimente. Despre cum avansează cercetările istorice în paralel cu procesele politice de pe Nistru a stat de Vorbă Vasile Botnaru cu istoricul Gheorghe Cojocaru:
Gheorghe Cojocaru: „Istoria recentă a Republicii Moldova este profund marcată de războiul de la Nistru din primăvara-vara anului 1992. Anii trec, însă rănile deschise cu mai bine de două decenii în urmă nu se cicatrizează. Nistrul rămâne, practic, o linie de frontieră care desparte nu numai teritoriul în care a fost recunoscută în plan internațional Republica Moldova, dar și oamenii de pe cele două maluri ale bătrânului fluviu. Reconcilierea politică rămâne cel mult un deziderat, după cum și fiecare dintre cele două părți ale dosarului transnistrean își prezintă propria interpretare asupra adevărului istoric”.
Europa Liberă: Cînd reconstituim ziua de 2 martie 1992 ne apare în memorie secvenţa documentară cu președintele Mircea Snegur care își rostea discursul de admitere în ONU. Tot atunci, la Dubăsari, forțele separatiste atacau organele de poliție și, astfel, începea războiul de la Nistru. Ce elemente noi aduc astăzi istoricii, pentru a descrie cât mai aproape de realitate evenimentele de atunci?
Gheorghe Cojocaru: „În ultimul timp apar tot mai multe lucrări consacrate subiectului transnistrean, lucrări scrise atât de istorici, cât și de participanții la acele evenimente, unii dintre care, ca generalul Ion Costaș, de exemplu, au ocupat funcții importante în eșaloanele puterii. În legătură cu istoria acestui conflict transnistrean multe lucruri sunt cunoscute, dar mai rămân încă multe necunoscute. Acum se demonstrează, în baza faptelor, că confruntările violente armate au fost provocate încă la sfârșitul anului 1991, iar la 2 martie 1992 s-au declanșat operațiunile militare de proporții. Tot mai des cei care evocă sau cercetează istoria conflictului, pun problema „trădării și trădătorilor”, dar acest aspect nu este nici pe departe elucidat”.
Europa Liberă: Munca istoricilor care încearcă să facă mai multă lumină în acest complicat dosar transnistrean, este de fapt aş zice ingrată atîta timp cît politicienii sunt acei care trebuie să găsească soluțiile pentru reglementarea transnistreană şi de fapt bat pasul pe loc, trebuie să recunoaştem. Este anul acesta un an bun pentru găsirea unor asemenea soluții?
Gheorghe Cojocaru: „Dacă vă referiți la faptul că anul acesta Ucraina a preluat șefia OSCE, propunându-și, ca prioritate, să contribuie la reglementarea transnistreană, sigur, aceasta este un lucru bun, dar nici pe departe suficient pentru a mișca carul din loc. Întâlnirea recentă de la Lvov în formatul „5+2”, convocată la inițiativa autorităților de la Kiev, nu a dat, practic, nimic concret, dincolo de faptul că părțile au avut posibilitatea de a se privi față în față”.
Europa Liberă: Este de presupus că, în condițiile amplificării certurilor și incertitudinilor politice de la Chișinău, această întâlnire nu avea cum să fie una productivă…
Gheorghe Cojocaru: „Bineînţeles. Crizele și incertitudinile politice de la Chișinău nu contribuie la crearea unui context favorabil reglementării transnistrene, dimpotrivă, pot determina tergiversări și blocaje. Dar, după cum s-a văzut în trecut, aceste blocaje și tergiversări pot apărea și în cazul în care viața politică din Chișinău era una calmă și previzibilă. Prin urmare, în afară de factorul politic de la Chișinău, există o sumedenie de alte elemente care influențează puternic climatul la negocierile în chestiunea transnistreană”.