„În căutarea libertății”* se intitulează o carte publicată nu de mult în Germania, despre un compozitor - autor, între altele al unei „Rapsodii moldovenești pentru vioară și pian”; un compozitor cu un nume polonez, Mieczyslaw Weinberg, care și-a trăit întreaga viață, de loc ușoară în epoca stalinismului, în Uniunea Sovietică și ale cărui origini sînt din... Chișinău.
„Viața mi-a fost primul profesor de muzică, pentru că m-am născut într-o familie în care tatăl meu se devotase muzicii din copilărie. Era violonist și compunea, fără să fie de un nivel profesional înalt. Călătorea cu companii de teatru ambulant evreiești și scria muzica pentru ele. În timpul spectacolelor stătea la pupitrul dirijorului, cîntînd la vioară și dirijînd concomitent, iar de la vîrsta de șase ani stăteam înfipt în spatele lui; mă duceam să ascult acele melodii, nepretențioase, dar întotdeuna sincere...” Așa își rezuma la bătrînețe, în anii '80, compozitorul Mieczyslaw Weineberg (cunoscut și sub numele, într-o aproximativă transliterație rusă, de Moisei Vainberg), anii copilăriei.
Se născuse în decembrie 1919 la Varșovia, unde tatăl său, Samuel, un muzician din Chișinău, sosise cu o trupă de teatru ambulantă în 1914, în momentul izbucnirii Primului Război Mondial. Trupa străbătuse în turneu Basarabia, România și ajungînd în sudul Poloniei, într-o zonă în care trăiau numeroși alți evrei basarabeni. Mama tînărului Mieczyslaw era și ea moldoveancă. E greu de spus astăzi cît de mult a contat această moștenire în viața spirituală ulterioară a compozitorului.
Samuel Weinberg și surorile sale fotografiați la Chișinău
Din moștenire a făcut parte o fotografie a familiei tatălui, făcută la Chișinău la începutul veacului XX (publicată de istoricul David Fanning) și istoria unei tragedii, ce avea să se repete și pentru compozitor. Întreaga familie a lui Samuel, de la bunici, la părinți și surori, a fost ucisă în izbucnirea de antisemitism sub țarism, ce a luat forma, în Basarabia, a marelui pogrom din 1903, de la Chișinău, rămas în istorie.
Mieczyslaw Weinberg avea să retrăiască orori similare, atunci cînd, asemenea tatălui său, rămînea singur, după izbucnirea celui de-al doilea război mondial, refugiat cu alți polonezi în Uniunea Sovietică, ajuns la Minsk, în timp ce familia îi era arestată de către naziști la Varșovia și omorîtă apoi cu brutalitate într-un lagăr de tranzit, la Travniki, în 1941. Ororile războiului, sentimentele sale, aveau să formeze fundalul multora din compozițiile sale.
Acceptat și luat sub protecție în anii războiului de Dmitri Șostakovici, devenit ulterior discipol și prieten al acestuia, cu o operă muzicală de aceleași dimensiuni cu ale marelui compozitor (între altele 16 simfonii, 12 cvartete de coarde, un cvintet cu pian, 20 de sonate pentru diverse instrumente, trei opere etc.), Weinberg a devenit un nume mai mult decît cunoscut în era sovietică, pentru a traversa apoi momente de uitare și, în ultimii ani, de redescoperire și recunoaștere pe plan internațional.
Este o muzică, neîndoielnic, reflectîndu-i viața și presiunea psihologică la care a fost supus, asemenea altor mulți compozitori de renume în anii de persecuții staliniste post-belice, începînd cu 1946. În acel an, în octombrie, la o plenară a Comitetului Uniunii Compozitorilor, era acuzat de un colaborator al NKVD-ului de „o tendință primejdioasă... o cedare față de datorie, de abandonare a bogăției ideilor. Tineretul nostru
Dmitri Șostakovici
trebuie să învețe de la vechea generație despre importanța ideologiei” - i se spunea cu acel prilej. Șostakovici îi lua atunci apărarea spunînd că la doar 26 de ani, Weinberg era „dotat în mod cert cu un mare talent componistic, a ridicat mari speranțe”, și că „trebuie sprijinit pe toate căile, cu o critică prietenoasă și ajutor tovărășesc”.
Doi ani mai tîrziu, în 1948, Șostakovici însuși devenea obiectul persecuțiilor, acuzat de „formalism”. O decizie guvernamentală secretă, Prikaz No. 17, introducea atunci o întreagă listă neagră cu lucrări
interzise să fie interpretate în concert, înregistrări sau transmisiuni radio, iar cîteva din opusurile lui Weinberg figurau pe ea. Era anul în care socrul lui Weinberg, un celebru actor și om de cultură, Solomon Mihoels, era ucis la ordinul lui Stalin.
Weinberg însuși avea să fie arestat în februarie 1953, acuzat de „naționalism burghez evreiesc” și doar moartea lui Stalin, în martie, dublată de o intervenție personală a lui Șostakovici pe lîngă Beria și Voroșilov, îl scăpau de Gulag.
Am stat de vorbă cu o pianistă rusă, Elisaveta Blumina, interpretă și promotoare astăzi a muzicii compozitorului, și ea cu rude la Chișinău, dar trăind la Dublin și la Hamburg, și am întrebat-o în ce ar consta valoarea și universalitatea muzicii lui Mieczyslaw Weinberg:
„Am crescut cu muzica la Weinberg fără să știu nimic despre compozitor. Lucrul amuzant a fost că Weinberg a scris muzica pentru un desen animat Winipoo, în versiunea rusă. Brusc, cu 15 ani în urmă, un violoncelist, fost elev al lui Mstislav Rostropovici, Josef Feigensson de la New York, m-a întrebat de ce nu cînt muzica lui Weinberg. Cum, chiar nu știi cine este? - a exclamat el. Așa am început să-i caut și studiez muzica și m-am îndrăgostit de ea. Iar apoi am început să o cînt în concert, să caut posibilități să o înregistrez..”
„Este un compozitor pe care trebuie să-l cunoaștem, cu multe culori, cu multe feluri de a compune..., muzica este foarte profundă, dînd glas multor idei interioare și, înainte de a-l înțelege, trebuie să lucrezi din greu, pentru a-i reda culoarea și interesul... Nu aș spune că e o muzică contemporană...”
„Ca persoană a fost extrem de timid, mai ales după tot ce a trăit. Lăsa impresia că se teme permanent de ceva. Dar în muzica lui lucrurile stau diferit. Muzica are în ea o asemenea forță încît poți într-adevăr vedea ce avea în suflet...” - ne-a spus pianista Elisaveta Blumina, care, în această toamnă, conduce o ediție a Festivalui de Muzică de Cameră Rusă de la Hamburg, dedicată compozitorului - între altele - a Rapsodiei pe teme moldovenești.
*David Fanning, Mieczyslaw Weinberg In Search of Freedom. Wolke Verlag, Hofheim, 2010. 220 p.