Galaxii controlate politic

Pentru România, martie va fi, cu siguranţă, luna în care caii şi vacile s-au făcut de râs. Importatorii străini caută potcoave de cai morţi prin pachetele de lasagna, după ce s-a întâmplat ca în farfuriile britanicilor să ajungă ceva carne de cal. E drept, traseul a fost complicat, că nu mor caii româneşti când vor câinii, dovedindu-se că vinovată a fost o firmă fantomatică din Franţa care oricum a avut mult mai puţin de suferit decât exporturile de carne româneşti.

De parcă nu ar fi fost de-ajuns, peste acest scandal s-a suprapus, eclipsându-l, cel al otrăvii din lapte. Mai multe ţări europene s-au plâns de nivelul ridicat pe care-l are aflatoxina din lapte. Substanţa este produsă natural de ciupercile aspargilius prăsite în nutreţul de peste iarnă, aşadar nu este rezultatul unui complot al masculilor alfa împotriva celor care beau lapte. Dacă este ingerată în anumite cantităţi, aflatoxina se acumulează în ficat, provocând, în cele din urmă, (după multe cisterne de lapte consumate), cancerul hepatic.

Unii au rezolvat problema pe muteşte: Serbia, de pildă, a crescut peste noapte de zece ori nivelul de aflatoxină admis în produse. Ministrul agriculturii din România însă a ratat un bun moment de tăcere şi, brusc inspirat de un naţionalism economic latent, a arătat, de la început, cu degetul către producătorii unguri care ar fi exportat lapte toxic, ceea ce a făcut ca laptele să dea în focul unei adversităţi tot mai zgomotoase, mai ales acum când se pregătesc petardele şi sloganurile iredentiste pentru confruntarea fotbalistică dintre cele două ţări.

Acuzaţia ministrului s-a dovedit gratuită pentru că au fost descoperite, în cele din urmă, câteva ferme româneşti care produceau lapte cu toxine. În pirueta sa retorică, ministrul a ciobit încrederea publică, iar vânzarea laptelui autohton a scăzut cu zeci de procente. Producătorii, supăraţi ca văcarii pe stat, s-au întâlnit la marginea câmpului şi, într-un gest simbolic, au vărsat laptele umplând pământul cu aflatoxine. S-a spus apoi că, de fapt, nivelul toxinelor nici nu se apropia de zona periculoasă şi că a fost mai degrabă o alarmă de antrenament aşa că gestul lăptarilor a fost o pomană de sufletul morţilor.

Aceste alarme costă milioane şi fac, de multe ori, parte din strategiile de piaţă ale competitorilor. Acolo sunt banii dumneavoastră. Cu alte cuvinte, îţi trebuie un grad destul de mare de analfabetism economic sau o foame şi mai mare de comisioane să cazi în capcanele pe care niciun ministru român de la agricultură nu le-a evitat, fiind mesagerii crizelor din care numai competitorii ies întăriţi. Căci nu a fost ministru să nu răstoarne garniţa cu lapte în pragul casei din grabă sau cine ştie ce explicaţie savantă.

Unul a încurajat masacrarea a milioane de păsări, înfricoşat teatral şi la ore de maximă audienţă de gripa aviară, îmbogăţindu-i pe apropiaţii lor, furnizori de substanţe deparazitante. Altul, speriat de gripa porcină, a produs creşterea preţului cărnii de vită la cote ameţitoare, de unde nu mai poate coborî în coşul zilnic. Unul băga cartofii în criză după câteva vorbe despre calitatea lor inferioară, altul încuraja criza iaurturilor „otrăvite” cu dioxină (un stabilizator banal, folosit de toţi producătorii). Dar cu ce nu i-au speriat autorităţile pe românii rătăciţi prin hipermarket? I-au speriat cu toxina botulinică din conservele de peşte sau din zacusca tradiţională, cu E.coli din produsele congelate, cu antibioticele din hrana puilor, cu salmonela din carnea de pui sau produsele de patiserie şi cu preţurile tot mai piperate. Nu e de mirare că, de atâta sperietură, coşul zilnic se resimte dramatic.

Laptele toxic s-a prelins şi în politica de buzunar a partidului lui Traian Băsescu: ca să arate că ei mai dau o şansă vacilor româneşti, Elena Udrea şi Emil Boc au riscat, în plină luptă electorală internă, să devină pionii otrăviţi ai partidului, bând demonstrativ câte un pahar cu lapte. Dar românii ştiu deja multe despre aparatul digestiv modificat genetic al politicianului român: ştiu că are obrajii de toval, un gât flexibil ca al şerpilor boa şi un stomac gros şi încăpător, gata de asimilat broaşte, bani şi voturi din piatră seacă, la orice oră a zilei, în direct să fie. Aşadar, nu tot ce înghit politicienii poate fi consumat acasă, ci doar la tribune sau la televizor. Căci, ca în paginile lui Urmuz, politicienii au demonstrat că sunt capabili să se mănânce între ei, până nu mai rămâne nimic. Doar „un grătar cu sârmă ghimpată şi un mirositor plisc de lemn.”

Chiar în zilele în care politicienii din opoziţie turnau pe gât şi paharul acesta, premierul anunţa într-o emisiune televizată că intenţionează să întrerupă programul Cornul şi laptele, care punea un coltuc pe masa celor mai săraci copii din Europa. E adevărat că, de cele mai multe ori, soarta cornului şi a laptelui este să zboare pe fereastră în capul profului de mate, dar asta doar pentru că o mare parte din populaţia şcolară orăşenească consideră că pomana statului îi descalifică în ochii comunităţii.

Probabil că pentru birocraţie şi pentru textele de campanie, programul Cornul şi laptele dă bine, numai că preţul e cam piperat, iar efectele sunt ca şi inexistente: acelaşi nivel al sărăciei în rândul populaţiei şcolare, acelaşi grad de morbiditate infantilă, aceeaşi tendinţă lentă de degradare a stării generale de sănătate. E drept că, de când a fost inventat (tot de un guvern socialist, cel al lui Adrian Năstase), programul a asigurat protecţia socială şi sănătatea afacerilor clienţilor de partid.

Copiii au fost scutul uman în spatele căruia micii comercianţi a căror piaţă se limita, de regulă, la un colţ de judeţ au putut să crească mari de nu-i mai încape ţara în ciuda mărfii proaste. Nu trece o săptămână să nu auzim de noi cazuri de toxiinfecţii alimentare generate instituţional de programul Cornul şi laptele. Pe de altă parte, ceea ce statistica aruncă în anonimat sunt tocmai regiunile de subdezvoltare, mult mai multe decât cele de dezvoltare, acolo unde cornul şi laptele ţin locul celei mai importante mese a zilei.

Anunţul de întrerupere a programului, ca şi cel al introducerii taxelor pe serviciile medicale (aşa numita coplată), loveşte în plex populaţia nevoiaşă care va suporta solidar cu miliardarii sistemului (cei care beneficiază de efectele sărăciei generalizate) consecinţele financiare ale acestor decizii. Doar că beneficiarii au tot interesul ca sărăcia să se eternizeze pentru că ea le dă pe mână fonduri de dezvoltare, programe sociale şi putere politică. Astfel că programul nu ar trebui întrerupt ci, probabil, nuanţat pentru a ajunge, cu mai puţine resurse financiare, la ţinta sa socială şi nu în buzunarele furnizorilor mereu înfometaţi şi gata de canibalizarea bazei sociale a partidelor.

Pentru ca să-l cităm pe preşedinte, cine ia asemenea decizii dă dovadă fie de prostie, fie de trădare naţională. E drept că preşedintele Băsescu nu se referea la austeritate. El era nemulţumit de Legea statutului cadrelor militare despre care spune că i-ar subordonat politic pe capii oştirii. Una dintre prevederile acestei legi aprobate de Parlament susţine că generalii şi amiralii pot fi menţinuţi în activitate după 60 de ani doar cu acceptul conducătorului instituţiei, adică al ministrului Apărării, care este o funcţie politică. Astfel că mare parte dintre stelele pitice ale generălimii române s-ar prăbuşi în neantul pensionării la vârsta la care unii şomeri se pregătesc de o nouă carieră. Indignarea preşedintelui este sinceră, o asemenea decizie risipeşte ploaia de stele de la Cotroceni.

Preşedintele şi-a asigurat loialitatea comandanţilor armatei, trecându-i în rezervă pe cei lăsaţi de antecesorii săi şi ridicând la grad de general şi amiral o mică armată de ofiţeri, peste 750, unii combatanţi cu acte în regulă, alţii simpli conţopişti şi tovarăşi de drum ai preşedintelui. E valabil nu doar pentru Gabriel Oprea, ci şi pentru primarul Neculai Onţanu.

E drept că, deşi azi e înamorat de generali şi amirali, înaintea alegerilor din 2009, când abia învăţase vorba „austeritate”, se plângea de mulţimea generalilor într-o armată mult împuţinată, care ar avea nevoie de mai mulţi militari activi, nu de conţopişti care să mănânce banii pe cafelele băute la birou. Dar s-a demonstrat că îngrijorarea sa era doar o pantomimă la scenă deschisă pentru ochii bugetarilor ale căror posturi şi salarii fuseseră îngheţate sub limita supravieţuirii. Generalii nu au fost degradaţi şi, între timp, preşedintele a mai năşit câteva sute.

Dincolo de umerii înstelaţi ai generalilor din armata română, abia vizibili, stau cei mai buni prieteni ai omului de la Cotroceni, generalii serviciilor secrete, cei care au transformat democraţia românească într-o formalitate postistorică în care, cu o bună regie, pot fi maimuţărite libertatea de opinie şi pluralismul, cu condiţia să nu dăuneze sănătăţii oligarhiei la putere şi să-l satisfacă pe preşedinte. Ce motive a invocat să le pună stelele pe umeri e greu de ştiut când tocmai neprofesionalismul serviciilor secrete şi lipsa resurselor informative au dus la pierderea multor creanţe externe, la impasul unor investiţii străine în România, la infiltrarea economiei cu resurse financiare toxice, la oploşirea unor căutaţi intrenaţionali în România şi la încălcarea sistematică a prevederilor contractuale postprivatizare, cel puţin în cazul Mechel, Bechtel, Sidex şi Dacia.

Probabil că generalii armatei secrete au alte merite, mai ales că preşedintele nu mai aude şi nu mai vede decât cu ajutorul lor. Probabil aşa se explică protecţia acordată unora dintre apropiaţii preşedintelui despre care s-a aflat, între timp, că au fost părtaşi la tâlhărirea pieţei de energie sau a fondurilor europene. La fel se explică şi transcrierile telefonice şi ale corespondenţei adversarilor politici care apar în presă la momentul potrivit cât să-i doboare pe cei care au ajuns prea departe în sondaje sau ca potenţial.

Aşadar, când preşedintele spune că Legea statutului cadrelor militare are impact politic are, în mod paradoxal, dreptate: dacă s-ar aplica, ar rupe reţeaua de clienţi cu stele grele pe umeri pe care şi-a creat-o şi cu ajutorul căreia ştie, cu mult înainte, ce le pică în cărţi adversarilor politici. Şi da! impactul ar fi profund politic pentru că, dacă ar fi pensionaţi generalii de la SRI, ar dispărea flerul, ochiul şi timpanul lui Traian Băsescu, acum în pragul unei noi etape în viaţă, cea de după preşedinţie, când vrea dă demonstreze că există viaţă după viaţă şi o dreaptă mai dreaptă decât cea din partidul lui Vasile Blaga.