Valorile şi principiile au nevoie de nişte oameni care să le întrupeze...

Responsabil de uciderea şi deportarea a milioane de oameni, Stalin continuă să fie un subiect extrem de interesant pentru istorici şi sociologi, dar şi pentru omul de rând. Despre ceea ce a însemnat perioada comunistă pe timpul Uniunii Sovietice vorbim în emisiunea de astăzi.

La 5 martie, s-au împlinit 60 de ani de la moartea liderului sovietic Iosif Visarionovici Stalin. Potrivit unui sondaj de opinie publicat de centrul Levada, majoritatea ruşilor consideră că moartea lui Stalin a adus sfârşitul represiunilor în masă, dar un număr însemnat de ruşi şi de locuitori din alte foste republici sovietice cred că el a jucat un rol pozitiv în istoria ţărilor acestora. I-am întrebat pe oamenii întâlniţi ocazional la Nisporeni dacă e nevoie sa cunoaştem trecutul.

- „Mi-e urât şi mi-e ciudă pe acei care m-au învăţat fals istoria.”

Europa Liberă: Este important să ne cunoaştem trecutul?

- „Fără trecut nu e viitor.”

Europa Liberă: În ce măsură moldoveanul este interesat de istorie, de trecut?

- „Depinde de mentalitatea moldoveanului. A fost un trecut stalinist, pe întregul teritoriu al Uniunii Sovietice. Bunelul meu a fost exilat şi a stat 14 ani în Siberia... Dar ce, e vinovat acuma Putin sau Medvedev? Aşa a fost perioada istorică.”

- „Acela care nu are carte, pe acela îl macină stomacul. Dar pentru acel care trăieşte cu istoria şi îl doare şi trecutul, şi prezentul – istoria e o valoare.”

- „Fiecare partid care vine revizuieşte istoria, cum gândeşte şi în funcţie de ce succese va avea din asta.”

Europa Liberă: Şi ce impact are asupra cetăţeanului faptul că fiecare partid vine cu tălmăcirea sa asupra evenimentelor istorice?

- „Pe majoritatea cetăţenilor, ca atare, nu prea îi interesează istoria.”

Europa Liberă: Totuşi noi suntem exponenţii unei generaţii care a învăţat în şcoală o istorie, ca după aceasta să ne convingem că am fost manipulaţi...

- „Că a fost o istorie greşită...”

Europa Liberă: E greu acum să alegi grâul de neghină?

Generația de mîine la Nisporeni

- „Depinde de intelectul omului şi depinde de ce gândeşte fiecare.”

- „Pentru mine personal nu e greu, fiindcă eu am înţeles că am fost minţit...”

- „Cei bătrâni, care au trăit pe timpul României, cunosc într-o măsură oarecare istoria. Acei care au trăit în Uniunea Sovietică...; sunt câteva generaţii pierdute, fără trecut şi fără viitor. Acuma depinde cum vor interpreta istoria tinerele generaţii. Ei trebuie să o cunoască, pentru că o ţară fără istorie nu e ţară...”

***
Istoricii estimează că Stalin este vinovat de moartea a milioane de oameni: victimele epurărilor ideologice, deportărilor şi lagărelor de muncă forţată. Profesorul de la Nisporeni Lazăr Buzut a fost pionier, comsomolist şi comunist. Dar despre perioada stalinistă vorbeşte ca despre o teroare.

Lazăr Buzut: „Imensa ţară de la Răsărit a pus la punct o maşinărie foarte perfectă de nimicire a popoarelor. Şi au ştiut pe cine primul trebuie să îl nimicească, pe intelectual... Pentru că el era lumina societăţii. Stingem lumina – putem să facem cu societatea ce vrem...”

Europa Liberă: O bună parte din cei care reprezentau intelectualitatea s-au refugiat peste Prut...

Lazăr Buzut: „Nu trebuie condamnaţi că au fugit de urgie. Ei erau cei care au ştiut cine vine peste Basarabia... Şi, probabil că, nu au rezistat...”

Europa Liberă: Dacă rămâneau aici, ce se întâmpla?

Lazăr Buzut: „Ar fi fost nimiciţi, de rând cu ceilalţi care au fost distruşi.”

Europa Liberă: O parte din cei care reprezentau intelectualitatea, pe timpul regimului stalinist, s-au dat bine pe lângă „curte”.

Lazăr Buzut: „Nici ei nu trebuie condamnaţi. Datorită acestui lucru, au studiat din interior ceea ce se numeşte „sovietic”, ceea ce se numeşte comunism. Pentru că, dacă nu erau ei, cine ştie cum am fi văzut noi astăzi prin ce am trecut... Şi alta e că ei sunt, probabil, principalii care au ajutat celorlalţi, mai simpli – care erau mai departe de maşinăria aceasta – să înţeleagă ce a fost comunismul.”

Europa Liberă: Domnule Buzut, dumneavoastră, pe timpul erei staliniste, aveaţi o vârstă.

Lazăr Buzut: „În vremea stalinismului, am fost comsomolist, am fost comunist. Eram convins de utilitatea comunismului.”

Europa Liberă: Dar cine v-a convins de aceasta şi cum v-a convins?

Lazăr Buzut: „Împrejurările. Nu trebuie aruncată scăldătoarea împreună cu copilul. Pentru că Moldova – cu toate experimentele care au fost făcute aicea – într-adevăr, era o grădină înfloritoare. Au mai rămas nişte amintiri, cel puţin. Cei de atunci totuşi noi am fost... Şi noi, în toate condiţiile, am făcut ceva, indiferent că aveam sau nu bilet roşu în buzunar...

Numai că socialismul sovietic a distrus imaginea adevărată a socialismului. Ţările scandinave, unde astăzi nivelul de viaţă este cel mai înalt de pe glob, au un regim socialist, cu până la 40 % impozit pe venit. Nimeni nu se plânge, nu se jeluie că uite ce impozite mari sunt. Au transport aproape gratuit, medicină gratuită, învăţământ gratuit.”

Europa Liberă: În anii dumneavoastră de muncă în şcoală, au fost timpuri, când le-aţi vorbit copiilor, elevilor despre perioada stalinistă ca despre una bună?

Lazăr Buzut: „Eu, predând franceza, vorbeam despre altceva. Când scriam nişte referate, se înţelege că începeam cu Partidul Comunist, cu leninismul şi o făceam din convingere, păcatele mele... Da, eu aşa credeam. E drept că, în calitate de comunist, m-am ales cu foarte multe mustrări. A fost şi un timp, când era cât pe ce să fiu exclus din şcoală. Şi ar fi fost mare jale atunci. Acum aş fi râs de lucrul acesta, dar atunci...

Să nu fim strâmbi la gândire. Din intelectualitate făceau parte şi comunişti, şi pionieri. Pentru că ştiţi ce este comunismul sovietic? Este un fel de praf, de colb, de zoaie... care se lipeşte de haină, oricât de frumoasă ar fi haina ceea... Şi nu cred că haina e vinovată... E vinovată împrejurarea, circumstanţele. Dar indiferent de ceea ce s-a întâmplat, întotdeauna am trăit cu sentimentul de apartenenţă la frumoasa ţară care se cheamă România...”

Europa Liberă: Ce a însemnat pentru popor teroarea stalinistă?

Lazăr Buzut: „Teroarea stalinistă a fost un genocid... Toate generaţiile, care vor veni, trebuie să ştie acest lucru. Pentru că au trecut atâţia ani de atunci, dar pe ici-pe colo comunismul apare şi, în primul rând, în patria lui, în Rusia, care tare vrea să aibă spaţiu şi la noi şi reuşeşte, cu părere de rău. Uitaţi-vă, acuma avem cerere, în instanţele responsabile, de înregistrare a organizaţiei cazacilor. Toate metehnele din societatea noastră sunt consecinţele istoriei... Aşa că merită să cunoaştem adevărul, dar ar trebui totuşi să alegem grâul de neghină. Şi apoi pentru viitorul nostru este normal, este cred că util să punem accentele acolo unde trebuie. Viitorul trebuie să ni-l facem noi singuri...”

***

Scriitorul Vladimir Beşleagă crede că anume comunismul a fost acel experiment care a vizat însăşi conştiinţa omului, a căutat în forul său interior, a vrut să îl scoată pe Dumnezeu din inima sa şi să îi mutileze gândirea, reducând-o la o serie de lozinci date de-a gata, de „fratele mai mare”.

Europa Liberă: Domnule Beşleagă, când a murit Stalin, câţi ani aveaţi?

Vladimir Beşleagă: „Eram student în anul III, în martie 1953.”

Europa Liberă: Copilăria dumneavoastră, adolescenţa au fost legate de această epocă stalinistă?

Vladimir Beşleagă: „Absolut.”

Europa Liberă: Aceasta v-a marcat?

Vladimir Beşleagă: „Prima diplomă de laudă, aşa-zisă, din clasa întâi, în 1939, mi se oferise pentru că am terminat clasa cu note foarte bune. Şi pe diploma ceea erau imprimate, cu imagini de aur, pe o parte Lenin şi e altă parte al lui Stalin. Deci eram sub „razele Constituţiei” staliniste...”

Europa Liberă: Când v-aţi dat seama că totuşi acea perioadă a însemnat şi o teroare stalinistă?

Vladimir Beşleagă: „Pe la vreo 17 ani. Atunci am descifrat enigma familiei mele: cine a fost mama, cine a fost tata şi cine au fost buneii mei. Şi atunci am înţeles eu că aceasta a fost o crimă a istoriei, pentru că eu am apărut pe lume cu preţul morţii bunelului meu. El a murit departe, deportat, în păduri, în frig... Şi când am aflat cum s-a întâmplat şi ce s-a întâmplat, în mine s-a produs o răsturnare teribilă faţă de dogmele pe care ni le băgau în şcoală... Şi am zis că totul era minciună, totul era neadevăr şi că eu am apărut pe lume cu preţul morţii acelui bunel al meu, pe care nici nu l-am văzut, nici nu-l ţin minte. Şi mi-am zis că eu nu trebuia să trăiesc pe lume...”

Europa Liberă: Bine, dar dumneavoastră v-aţi format ca intelectual tot în acea perioadă...

Vladimir Beşleagă: „Da, eu am fost omul cărţii, de mic copil. Pe urmă, am venit la universitate şi am continuat să mă formez, dar mai puţin. Abia după moartea lui Stalin şi încă peste vreo 2-3 ani, când s-a produs liberalizarea climatului social-cultural, m-am format pentru că şi universitatea era dogmatizată.”

Europa Liberă: De ce regimul stalinist racola intelectualii?

Vladimir Beşleagă: „Nu numai pe intelectuali, dar, în special, pe intelectuali, pentru că în ideologia comunistă totalitară principiul ideologic era pus deasupra tuturor principiilor, predomina chiar şi asupra principiului economic. Prin presiuni ideologice, s-a menţinut sistemul, s-a menţinut prin presiuni şi prin teroare, şi prin...”

Europa Liberă: ... necredinţa în Dumnezeu...

Vladimir Beşleagă: „Credinţa a fost dată jos. Pentru că ea încurca, ea oferea o anumită libertate de gândire. Rolul credinţei a fost luat de ideologia bolşevică. Şi cei care i-au luat locul erau Lenin şi Stalin.”

Europa Liberă: Intelectualii se dădeau racolaţi?

Vladimir Beşleagă: „Între intelectuali au fost oameni şi aşa, şi aşa. Dar mai puţini au rezistat. O mare parte din intelectualitate nu a rezistat.”

Europa Liberă: Ce însemna să rezişti şi ce însemna să nu rezişti?

Vladimir Beşleagă: „A rezista este un mod de a spune „a rămâne fidel adevărului”, adevărului vieţii, adevărului omului şi nu adevărului care ţi se impunea, pe principii şi pe baze ideologice. Pentru că există o cultură universală în care se formează un om de cultură. Şi cultura universală niciodată nu a fost servă a ideologiei. Ea a apărat drepturile omului şi esenţa umană. Cine a vrut să facă bani, cine a vrut să facă carieră, a executat comanda socială şi sistemul l-a remunerat şi l-a susţinut, şi l-a stimulat. Dar puţini au respectat principiile adevărului şi ale omeniei...”

Europa Liberă: Discutam ceva mai devreme cu un profesor de la Nisporeni care îmi zicea că despre acea perioadă putem vorbi în culori negre, dar au fost şi lucruri pe care chiar încerca să le proslăvească. Cum să înţelegem această poziţie?

Vladimir Beşleagă: „Lucruri în ce domeniu?”

Europa Liberă: Se referea la o Moldovă înfloritoare.

Vladimir Beşleagă: „Moldova înfloritoare – dacă o luăm aşa cum a fost şi cum o cunoaştem noi – a avut parţial momente de prosperitate în domeniul economic, dar nu pentru mult timp. Aceasta a durat, să zicem, vreo câţiva ani, până în perioada anilor ’70, când sistemul economic sovietic aproape se epuizase, în urma cursei înarmărilor cu America. Tot ce muncea poporul – aşa-zis sovietic – totul se ducea la înarmare, la cursa înarmărilor. Şi pe de altă parte, sistemul nu putea să asigure cu pâine populaţia. Se cumpăra grâu pe baza aurului. A fost un fel de praf în ochi perioada aceea.

La noi s-au construit case multe şi eu observam chiar atunci: casele se
făceau tot mai mari, tot mai pompoase, dar sufletul – tot mai mărunt... Se propaga beţia, minciuna şi, mai ales, hoţiile pe dealuri, se fura, se fura... Era o inflaţie teribilă în finanţe.

Oamenii primeau bani mulţi, dar nu aveau ce să cumpere pe ei. Şi unora li se pare că a fost frumos, pentru că se ţineau banchetele şiraguri, petrecerile, jubileele, adunările – toate acestea şi făceau un fel de impresie de prosperare... Până la urmă, totul s-a dărâmat. Dar ceea ce a fost distrus atuncea a fost sufletul oamenilor, principiile morale... Şi, mai ales, a fost devastatoare ruperea omului de pământ...”

Europa Liberă: Dumneavoastră vorbiţi despre sufletele oamenilor. Totuşi ceea ce a marcat poporul în mod vădit, în acea perioadă, rămân a fi deportările. Şi îmi povestesc oamenii că în casă, alături de icoană, era portretul lui Stalin...

Vladimir Beşleagă: „Da, imaginea lui Stalin a fost metodic infiltrată, băgată în sufletele oamenilor, prin frică. Şi oamenii se temeau să vorbească despre nedreptăţi. Prin teroare s-a făcut şi s-a consolidat regimul...”

Europa Liberă: Şi când a murit Stalin, lumea plângea.

Vladimir Beşleagă: „Plângea. Şi eu am lăcrimat.”

Europa Liberă: Dumneavoastră de ce aţi plâns?

Vladimir Beşleagă: „Eu ţin minte că mergeam pe stradă, când am aflat. Am plâns pentru că pe noi ne-au educat din şcoală că Stalin este începutul şi sfârşitul lumii.”

Europa Liberă: Cine mai plângea la moartea lui?

La moartea lui Stalin la Moscova în martie 1953

Vladimir Beşleagă: „Au fost oameni care plângeau, fără să-şi dea seama, din reflex, nu conştient. Dar erau şi oameni bucuroşi că a murit Stalin, cei care au avut de suferit sub Stalin, care râdeau când a murit Stalin... Au fost şi aşa oameni, dar au fost puţini şi se ascundeau, pentru că era teroare mare...”

***

După 60 de ani de la moartea lui Stalin, şi scriitorul Vitalie Ciobanu vorbeşte despre el ca despre un dictator, care a marcat una dintre cele mai sinistre epoci din fosta URSS.

Vitalie Ciobanu: „În 2012, am marcat 200 de ani de ocupaţie rusească, comunisto-rusească. Şi procesul de deznaţionalizare a românilor basarabeni de atunci îşi trage obârşia. Iar pe durata regimului sovietic de ocupaţie, evident că metodele acestea de spălare a creierului, de dezumanizare au atins cote nemaivăzute, întrucât şi arsenalul tehnologic al călăilor a evoluat foarte mult.”

Europa Liberă: De ce organele sovietice de represiune au lovit cu atâta bestialitate anume în acest segment al societăţii, intelectualii?

Vitalie Ciobanu: „Pentru că oamenii cu carte, oamenii educaţi văd mai departe. Ei au capacitatea să formuleze nişte obiective naţionale, să pledeze pentru valori, să militeze pentru memoria istorică, să îndemne concetăţenii să lupte pentru drepturile lor, să-şi recunoască şi dobândească identitatea naţională prohibită de regimul sovietic.

Nimic de mirare, aşadar, că sarcina primordială a unui regim de exterminare – cum a fost cel sovietic, în RSS Moldovenească sau în Basarabia postbelică – a fost distrugerea intelectualităţii, lichidarea oamenilor de spirit. Dacă făceai tabula rasa din păturile cultivate, puteai foarte uşor să-i domini, să-i îndobitoceşti pe ceilalţi basarabeni, pe oamenii simpli... Şi această campanie s-a făcut în anii stalinismului cu o ferocitate nemaivăzută.”

Europa Liberă: Şi atunci ce s-a întâmplat? Unii au ales să treacă Prutul, să scape de această teroare, alţii, în acea epocă de „aur”, comunistă, s-au conformat?

Vitalie Ciobanu: „Da, au fost soluţii individuale de existenţă. O ştim din documentele istorice, din mărturiile atâtor contemporani care au trecut prin acele evenimente dramatice. Lumea a vrut să scape, să se refugieze. Şi aş cita aici un volum foarte interesant, foarte relevant, alcătuit de regretatul ziarist Mihai Pelin de la Bucureşti, Săptămâna patimilor, 23-28 iunie 1940. Cedarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei, minuţios documentat.

Mihai Pelin reproduce momentul 28 iunie 1940, ocuparea Basarabiei şi Bucovinei de Nord, printr-o cronică pedestră a evenimentelor. Întâmplările acelei zile şi ale perioadei care a premers actul din 28 iunie, anexarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord, şi ceea ce a urmat acestui rapt este privit pe paliere diferite: la nivelul omului de rând – funcţionari, medici, ţărani, profesori, ofiţeri ai Armatei Române, aflaţi la pichetele grănicereşti de pe Nistru sau comandând baterii antiaeriene ale garnizoanei din Cernăuţi. Mărturiile lor sunt înregistrate de contemporani şi recuperate de Mihai Pelin.

Un alt palier al relatării este cel al discuţiilor diplomatice, al tratativelor extrem de tensionate între trei capitale: Bucureşti – Moscova – Berlin. Pentru că atunci România era făcută sandvici între două regimuri totalitare, cel hitlerist şi cel stalinist, şi trebuia să-şi găsească o soluţie de supravieţuire. Din păcate, clasa politică românească, în frunte cu regele Carol II, a considerat mai potrivită cedarea, fără luptă, a Basarabiei şi Bucovinei de Nord. E o greşeală istorică pe care o resimţim cu acuitate.

Consecinţele acestei laşităţi politice ne grevează până în

Neagu Djuvara

prezent destinul naţional. O spune, de altfel, şi istoricul Neagu Djuvara, într-o serie de cărţi ale domniei sale, când afirmă că da, poate că România ar fi riscat, precum Polonia, să dispară la un moment dat de pe harta politică a Europei, dacă s-ar fi opus invaziei sovietice în iunie ’40, în schimb, ar fi avut ascendentul moral al unui popor care a rezistat, care a luptat cu arma în mână împotriva cotropitorului – mult mai puternic, covârşitor din punct de vedere militar, dar astfel ne-am fi salvat demnitatea naţională.

Pentru că, trebuie subliniat, acea primă cedare în Est a condus la o altă capitulare, tot aşa, fără luptă, în Vest, când, prin acceptul aceluiaşi Hitler, regimul hortist de la Budapesta a ocupat vestul Transilvaniei.

Dar, desigur, ca basarabeni, ne referim în primul rând la imperiul sovietic care ne-a cotropit. Ar fi fost necesar un gest de demnitate. Măcar câteva focuri de armă trase în direcţia ocupanţilor, care veneau ca tăvălugul peste noi, ne-ar fi asigurat un chip mai onorabil în istorie. Şi am fi putut revendica, cu mai multă dârzenie şi justificare, azi, nişte drepturi istorice asupra unor teritorii.”

Europa Liberă: În condiţiile ocupaţiei sovietice, au fost elemente care încurajau la nivel oficial denunţul, demascarea intelectualilor.

Vitalie Ciobanu: „M-ai întrebat puţin mai devreme despre intelectualii care au rămas aici, în Basarabia, care nu s-au putut rupe de familiile lor. Drame individuale de genul acesta găsim cu duiumul. Oamenii poate nici nu au crezut că noul regim va fi atât de atroce. Or, în 1944, basarabenii noştri erau deja pe deplin lămuriţi cu privire la „raiul bolşevic”, nimeni nu-şi mai făcea iluzii şi cred că exodul din 1944 a fost mult mai numeros.”

Europa Liberă: Au urmat deportările, care au decimat populaţia şi au mutilat destine... De ce în rândul intelectualilor erau încurajate aceste trădări, denunţurile, demascările?

Vitalie Ciobanu: „Intelectualul este un om cu mai multă imaginaţie şi e mai sensibil la tot felul de tehnici de persuasiune, nu neapărat doar la cele brutale. Cu un ţăran puteai să rezolvi mai uşor treaba aceasta, adică îl ameninţai, îi luai pământul, îi legai mâinile la spate şi îl băgai într-un vagon de marfă, trimiţându-l în Siberia, sau pur şi simplu îl împuşcai lângă o groapă săpată la marginea satului.

Mulţi intelectuali au avut exact această soartă, a ţăranilor noştri, a oamenilor de rând. Alţii însă au încercat să se aranjeze, s-au gândit aşa: „Nu se poate ca inteligenţa mea, pregătirea mea să nu fie de folos noilor stăpâni, să nu fie utilă acestui regim muncitoresc” care proclama lupta împotriva burghezilor asupritori şi toată demagogia leninist-stalinistă bine cunoscută. Alţii, fiind din familii sărace, au făcut studii, aşa, în grafie chirilică, erau deci un „produs” sovietic sută la sută.

E important de menţionat că oamenii educaţi de şcoala românească, în atmosfera României regale, a valorilor occidentale, fie au fost exterminaţi, fie au trebuit să fugă, să treacă Prutul. Foarte puţini au putut conserva în Basarabia memoria altei lumi, româneşti şi europene, din care fusese smulsă Basarabia. Şi dacă ai terminat cu „oamenii-problemă”, cum spuneam, mai departe era uşor să impui „noua ordine” prin teroare sau prin vehicularea unor tentaţii materiale – posturi, posibilitatea de a urca în ierarhia de partid şi de stat etc. – puteai să arondezi, să înfeudezi o întreagă pătură intelectuală. Aceasta s-a şi întâmplat.

Dacă e să facem un „rechizitoriu”, totuşi, la adresa intelectualităţii (cu ghilimelele de rigoare), este că, în marea ei majoritate, din nefericire, a cauţionat regimul sovietic, s-a adaptat. Da, omeneşte putem să înţelegem: oamenii nu aveau alternativă, pe Prut se ridicase un zid al Berlinului. Cu diferenţa, esenţială, că „dincolo” (ce valenţe metafizice comportă acest cuvânt!) nu era un RFG sub pavăză americană, occidentală, ci România comunizată a lui Nikolski, Gheorghiu-Dej, Ceauşescu şi ceilalţi torţionari. Îi înţelegem, aţa, dintr-un simţ „caritabil”, dar nu putem uita că aceţti intelectuali au susţinut propaganda sovietică, că l-au cântat pe Lenin, uneori, cu exces de zel şi fără să li se ceară neapărat, ca o condiţie sine qua non a supravieţuirii, această terfelire a propriului nume. Dar au marşat, au inculcat prin şcoală, prin manualele de literatură, la care au colaborat cu entuziasm, ideologia moldovenistă, antiromânească, de care nu putem scăpa nici azi.”

Europa Liberă: Dar au putut intelectualii să se apere pe ei înşişi?

Vitalie Ciobanu: „Cunoaştem puţine momente de solidaritate. În condiţiile acelui regim dur, de până la moartea lui Stalin, în orice caz, e mai greu să îi acuzi pe acei oameni. Doar dacă nu au comis crime abominabile, dacă nu au făcut trădări extrem de grave...”

Europa Liberă: Dar au fost perioade când intelectualitatea era acuzată de înaltă trădare.

Vitalie Ciobanu: „Era acuzată de către politrucii sovietici. Intelectualitatea se făcea vinovată prin simplul fapt că există, că e diferită faţă de modelul promovat de ocupanţi. Adică oameni care vorbeau o limbă română ceva mai coerentă, care aveau nişte repere culturale. Dacă vorbim de scriitori sau profesori universitari, faptul că făceau apel la scriitorii clasici, că îl iubeau pe Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul şi alte figuri tutelare ale istoriei naţionale, sigur că pe atunci, în condiţiile stalinismului, aceste adeziuni constituiau o crimă de stat.

După moartea lui Stalin şi procesul acela de dezgheţ hruşciovist din anii ’60, represiunea a devenit mai sofisticată, mai selectivă. Se apela la cunoscuta metodă cu anchetatorul bun, anchetatorul rău. Deci, dacă acceptai să le faci jocul, ţi se oferea posibilitatea să evoluezi spectaculos, ţi se putea tolera chiar şi o anumită autonomie relativă, estetică, te bucurai de privilegii materiale, de tiraje generoase.

Aureliu Busuioc

Şi cunoaştem cazul lui Aureliu Busuioc – reputatul nostru scriitor – care, având şcoală românească şi percepându-şi foarte clar diferenţa în raport cu acei confraţi ai săi basarabeni lipsiţi de studii, rudimentari din punct de vedere artistic şi intelectual – a trăit această tentaţie a dominării celorlalţi. Şi poate că, fiind conştient de valoarea şi superioritatea sa, a cochetat cu regimul sovietic.

Adică, ai senzaţia că tu poţi să îi manipulezi pe aceşti politruci neciopliţi, că, la urma urmei, poţi şi profita de pe urma lor. Admiţi să le faci jocul într-o anumită măsură şi să te bucuri, în schimb, de anumite privilegii, ştiind, în acelaşi timp, că ai acasă o bibliotecă românească bogată, că oricum eşti preţuit în comunitatea ta literară şi că lumea e încântată să-ţi audă limba română frumoasă şi glumele subtile, suculente.

Modelul acesta îl găsim în mai multe regimuri de „democraţie populară” din Estul Europei, în România cu asupra de măsură, dar şi în alte ţări. Un soi de mandarinat ideologic al unui om talentat, care profesează un
dublu limbaj, o viaţă dublă, o morală dublă. Acest gen de conduită intelectuală mi se pare că poartă o anumită vină. Poate de aceea Aureliu Busuioc, de care am amintit, a şi publicat în ultimii ani ai vieţii nişte cărţi care sondează în psihologia complicată, contradictorie, a intelectualului într-un regim totalitar. A fost un fel de purgatoriu al său…

Revin la idee: intelectualii noştri au făcut compromisuri pentru a supravieţui şi au suferit teribil din această cauză. Să nu ne facem iluzii. Nu putem judeca acele timpuri din perspectiva realităţilor noastre de azi, când nu ne confruntăm cu aceleaşi pericole şi nu ştim dacă în condiţii similare ne-am fi comportat mai demn. Doar cineva, care a trecut imaculat prin acele orori, ar avea dreptul să judece cu severitate. Or, noi avut foarte puţini martiri. În comunismul sovietic erai „luat la ochi” doar pentru faptul că eşti instruit, ca ai şcoală, că te exprimi altfel.”

Europa Liberă: Tocmai voiam să vă întreb, domnule Vitalie Ciobanu, istoria trăită, despre care vorbim astăzi la microfonul Europei Libere, a fost şi rămâne o lecţie pentru intelectualitatea de azi?

Vitalie Ciobanu: „Intelectualii ar trebui să ţină cont de lecţiile istoriei. Ne bucurăm de libertatea de exprimare, autorităţile statului vorbesc despre integrarea noastră în marea familie europeană, împărtăşim valori democratice. Dar tocmai pentru că nu mai riscăm le fel de mult cu viaţa şi cu libertatea noastră, ca pe vremea URSS, demisiile morale ale intelectualilor de azi, după părerea mea, nu mai au nici o scuză.”

Europa Liberă: Cum aţi descrie rolul intelectualilor într-o societate democratică?

Vitalie Ciobanu: „Rolul lor este unul eminamente educaţional. Cum definim un intelectual? Este un om care practică o meserie liberală.”

Europa Liberă: Un scriitor, un profesor, un doctor…

Vitalie Ciobanu: „… un jurist. Dar şi un politician, de ce nu? Ne dorim cu toţii să fi îngropat epoca „cizmarilor” sau „miliţienilor” de la cârma statului şi să avem nişte conducători inteligenţi şi cultivaţi. Intelectualul,
în accepţiunea termenului inteligentsia – cum a fost folosit el, în special, de occidentali, dar făcând referire la disidenţa antisovietică – vizează, în primul rând, demersul unui om de spirit în mijlocul comunităţii sale. Intelectualul este purtătorul unor valori oficialmente interzise sau persecutate, pe care el are curajul să le promoveze, în ciuda tuturor obstacolelor. Deci nu înseamnă doar excelenţă culturală, ci şi o croială morală, pe cât posibil, impecabilă. Un profesionist desăvârşit, dar şi un reper de conduită etică înaltă. Avem nevoie de aceste modele în lumea de azi. În caz contrar, chiar şi în condiţiile unui regim democratic sau cvasi-democratic, cum îl avem noi, în Republica Moldova, aşa-zisa libertate de care ne bucurăm va însemna doar haos, dezmăţ...”

Europa Liberă: Manipulare…

Vitalie Ciobanu: „Manipulare şi toate fenomenele negative la care asistăm astăzi. E uşor să compromitem ideea de democraţie, de libertate, de Europa, dacă nu le servim în mod onest, dacă prin fapta noastră zilnică nu demonstrăm că aceste valori există cu adevărat şi nu sunt demagogie goală, electorală. Valorile şi principiile (fără ghilimele!) nu pot exista aşa, in abstracto, ele au nevoie de nişte oameni care să le întrupeze...”