Odată cu trecerea timpului, creşte şi scepticismul că adevărul despre evenimentele din aprilie 2009 va ieşi la iveală.
S-au împlinit patru ani de la protestele de stradă de la Chișinău care au dus la repetarea alegerilor câștigate de comuniști și la venirea la putere a AIE. Evenimentele din aprilie 2009 și mai ales violențele încă neelucidate continuă să-i preocupe pe protagoniștii lor și pe ziariști. Diana Răileanu a căutat să afle dacă ele sunt deja de interes și pentru... istorici.
Protestele de acum patru ani au ajuns obiectul a cel puţin 2 lucrări de proză: jurnalista Stela Popa le invocă în romanul „100 de zile”, iar Maria Paula Erizanu şi-a întitulat lucrarea, tradusă deja şi în engleză „Aceasta este prima mea revoluţie. Furaţi-mi-o!”.
De acum încolo, oricine va dori să se documenteze, ca să rememoreze „revoluţia Twitter” de la Chişinău va trebui să studieze sute de articole de presă, câteva filme documentare, cronici de pe bloguri şi mii de poze realizate de tinerii care au fost prezenţi în aprilie 2009 în Piaţa Marii Adunări Naţionale. Doctorul în istorie Gheorghe Palade, spune că aceste surse de informaţii sunt la fel de valoroase ca dosarele SIS sau ale Procuraturii Generale:
„Toate materialele care apar fie pe diverse site-uri, fie pe bloguri personale, fotografii, toate sunt importante şi uneori ele pot fi chiar mai importante decât documentele oficiale. Sunt oameni care au filmat dintr-un anumit interes şi pe urmă şi-au dat seama de importanţa informaţiei şi cu părere de rău la aceste acte organele de anchetă nu întotdeauna au fost atente şi nu le-au luat în seamă în cazul anchetării procesului din 7 aprilie.”
În prezent, specialiştii interesaţi să depene firul evenimentelor de acum patru ani au acces doar la informaţiile şi declaraţiile făcute publice. Dosarele, mărturiile şi alte documente care se păstrează în arhiva instituţiilor de stat vor putea fi puse la dispoziţia istoricilor abia peste 70 de ani, explică Gheorghe Palade, însă şi atunci cu anumite restricţii:
„Noi acum dacă studiem, de exemplu, dosarele de la securitate, din anii 1970 - înainte de 1989, noi suntem atenţi. Putem publica anumite informaţii, dar nu putem publica date cu caracter personal, mai ales când e vorba de martori. Aşa va fi şi cu aceste materiale. Au fost anchetaţi fie persoane civile, fie poliţişti în procesele respective, iată aceste dosare ele nu vor fi puse la dispoziţia istoricilor nici peste 20 de ani, deci noi nu vom putea afla exact ce a fost în timpul evenimentelor, cu atât mai mult mă refer la materialele de la Serviciul de Informaţii şi Securitate.”
Protestele din aprilie 2009, dar mai ales arestările şi condamnările care au urmat după, au fost permanent în vizorul presei. Săptămânalul de investigaţii „Ziarul de Gardă” a urmărit cu tenacitate în sute de articole soarta tinerilor torturaţi în comisariate şi judecătorii care au emis condamnări „la întâmplare”. În opinia directoarei săptămânalului, Alina Radu e prea devreme să se vorbească despre aşa numita revoluţie „Twitter” în termeni istorici:
„7 aprilie este cu siguranţă o parte din istoria Republicii Moldova, cred că este cea mai tare pagină de istorie a torturii în scurta viaţă a Republicii Moldova şi a poliţiei de la noi, este şi o pagină tare a protestelor stradale, cauzate de nemulţumirea cetăţenilor de faţă de rezultatele unui scrutin electoral. Din păcate 7 aprilie încă nu este istoria unor acte de vandalism şi unor acţiuni de tortură investigate şi puse la loc. Deci, acest rezultat încă îl aşteptăm noi, cetăţenii şi noi, reporterii.”
Interlocutorii cu care am stat de vorbă, cred că indiferent cât de mult se va scrie despre evenimentele din aprilie 2009, este puţin probabil că se va afla cu adevărat ce a stat la baza acelor evenimente. Cel puţin în viitorul apropiat. În primul rând, pentru că mulţi dintre cei care ocupă astăzi poziţii cheie în stat au avut de câştigat de pe urma protestelor de acum patru ani.
Protestele de acum patru ani au ajuns obiectul a cel puţin 2 lucrări de proză: jurnalista Stela Popa le invocă în romanul „100 de zile”, iar Maria Paula Erizanu şi-a întitulat lucrarea, tradusă deja şi în engleză „Aceasta este prima mea revoluţie. Furaţi-mi-o!”.
De acum încolo, oricine va dori să se documenteze, ca să rememoreze „revoluţia Twitter” de la Chişinău va trebui să studieze sute de articole de presă, câteva filme documentare, cronici de pe bloguri şi mii de poze realizate de tinerii care au fost prezenţi în aprilie 2009 în Piaţa Marii Adunări Naţionale. Doctorul în istorie Gheorghe Palade, spune că aceste surse de informaţii sunt la fel de valoroase ca dosarele SIS sau ale Procuraturii Generale:
„Toate materialele care apar fie pe diverse site-uri, fie pe bloguri personale, fotografii, toate sunt importante şi uneori ele pot fi chiar mai importante decât documentele oficiale. Sunt oameni care au filmat dintr-un anumit interes şi pe urmă şi-au dat seama de importanţa informaţiei şi cu părere de rău la aceste acte organele de anchetă nu întotdeauna au fost atente şi nu le-au luat în seamă în cazul anchetării procesului din 7 aprilie.”
În prezent, specialiştii interesaţi să depene firul evenimentelor de acum patru ani au acces doar la informaţiile şi declaraţiile făcute publice. Dosarele, mărturiile şi alte documente care se păstrează în arhiva instituţiilor de stat vor putea fi puse la dispoziţia istoricilor abia peste 70 de ani, explică Gheorghe Palade, însă şi atunci cu anumite restricţii:
„Noi acum dacă studiem, de exemplu, dosarele de la securitate, din anii 1970 - înainte de 1989, noi suntem atenţi. Putem publica anumite informaţii, dar nu putem publica date cu caracter personal, mai ales când e vorba de martori. Aşa va fi şi cu aceste materiale. Au fost anchetaţi fie persoane civile, fie poliţişti în procesele respective, iată aceste dosare ele nu vor fi puse la dispoziţia istoricilor nici peste 20 de ani, deci noi nu vom putea afla exact ce a fost în timpul evenimentelor, cu atât mai mult mă refer la materialele de la Serviciul de Informaţii şi Securitate.”
Protestele din aprilie 2009, dar mai ales arestările şi condamnările care au urmat după, au fost permanent în vizorul presei. Săptămânalul de investigaţii „Ziarul de Gardă” a urmărit cu tenacitate în sute de articole soarta tinerilor torturaţi în comisariate şi judecătorii care au emis condamnări „la întâmplare”. În opinia directoarei săptămânalului, Alina Radu e prea devreme să se vorbească despre aşa numita revoluţie „Twitter” în termeni istorici:
„7 aprilie este cu siguranţă o parte din istoria Republicii Moldova, cred că este cea mai tare pagină de istorie a torturii în scurta viaţă a Republicii Moldova şi a poliţiei de la noi, este şi o pagină tare a protestelor stradale, cauzate de nemulţumirea cetăţenilor de faţă de rezultatele unui scrutin electoral. Din păcate 7 aprilie încă nu este istoria unor acte de vandalism şi unor acţiuni de tortură investigate şi puse la loc. Deci, acest rezultat încă îl aşteptăm noi, cetăţenii şi noi, reporterii.”
Interlocutorii cu care am stat de vorbă, cred că indiferent cât de mult se va scrie despre evenimentele din aprilie 2009, este puţin probabil că se va afla cu adevărat ce a stat la baza acelor evenimente. Cel puţin în viitorul apropiat. În primul rând, pentru că mulţi dintre cei care ocupă astăzi poziţii cheie în stat au avut de câştigat de pe urma protestelor de acum patru ani.