Orhan Pamuk: „Romanele mele sunt ca atunci cînd faci muzică. Ating niște clape şi iese ceva. Nu stiu, în mod rațional ce fac.”
Intre 17 si 19 aprilie s-a desfasurat la Praga, ca si in alti ani din 1991 încoace, Festivalul International al Scriitorilor. A fost conceput de preşedintele său, Michael March, ca un forum de discutii pe teme actuale, în care, opiniile scriitorilor şi ale eroilor lor devin puncte de pornire, sau dimpotrivă... concluzii. Invitatul de onoare al editiei de anul acesta a fost scriitorul turc, Orhan Pamuk, laureat al premiului Nobel pentru literatura în 2006. Dintre romanele sale au fost traduse in româneste „Zăpada”, „Mă numesc roşu”, „Muzeul inocenţei”. Orham Pamuk a fost in Romania în 2008. Oana Serafim a fost de faţa la întilnirea scriitorului din aceasta primăvara de la Praga și relatază.
http://www.youtube.com/embed/ZC1734pbG84
Întilnirea cu scriitorul Orhan Pamuk a avut loc după lansarea romanului său Muzeul Inocenţei, la Praga, iar gazda întilnirii a fost primarul capitalei Cehiei, Bohislav Svoboda. Scriitorul turc s-a aflat pentru prima data in Praga, a batut zile întregi pe jos străzile oraşului de aur… si, la sfîrşitul calatoriei, vorbind despre oraşul său natal, Istanbul, Pamuk s-a declarat un melancolic incurabil si un romancier incurabil:
„Romanul, aşa cum îl ştim astazi, a fost inventat prin 1850 şi în 160 de ani a reusit să marginalizeze toate celelalte forme de comunicare literară, dramaturgia, poezia, eseurile. Acum toata lumea scrie romane şi eu cred că asta este un lucru bun. Editorul meu din Shanhai imi spune că primeşte zilnic sute de manuscrise, că toata lumea din China vrea sa comunice prin arta romanului, şi asta nu e rau, e ceva bun şi da, cred ca trebuie să aspiram către o literatura inalta şi să punem stacheta sus, asa cum spune Milan Kundera; si cred că umanitatea a înţeles în acesti 160 de ani că cea mai buna cale de comunicare literară este prin roman şi asta nu e ceva rău.”
„Romanul este o combinatie de momente naive sau poetice şi o multime de lucruri calculate, planuite, avind in minte efectul pe care il poate avea asupra cititorului.”
„Cred că mi-am găsit „vocea” in „Cartea Neagră”, care a fost un roman experimental, incercind să combin literatura sufi, privită din perspectivă modernă şi seculară, complexitalea Istanbulului, unde sint straturi peste straturi de civilizatii şi care mai pot fi văzute în viata cotidiana de pe străzi. În 1984 ame mers in Statele Unite şi am vazut bogaţia fantastică al bibliotecilor şi muzeelor americane şi pot să spun că am avut o problema de identitate, intrebăndu-ma cine sunt eu, ce este cultura turcă, de ce vreau să scriu romane cind s-au scris atitea; şi apoi, dupa aceasta calatorie am inceput să citesc serios literatura clasica sufi, misticii otomani şi perşi şi am vrut sa scriu un roman care sa dea glas într-un fel modern - poate ca am fost inspirat de James Joyce - şi am vrut sa fac ce a facut Joyce pentru Dublin, să fac eu pentru Istanbul.”
„Formula mea de creativitate este de a pune laolaltă lucruri care nu au fost puse niciodata impreună. Că se spunea, ce e asta- literatura sufi, astea sunt invechite, şi cum să le pui intr-o forma post modernă? Astea nu au cum să meargă împreună. Si as spune şi acum, că trebuie să fim curajosi şi sa le punem laolaltă. şi va veni un moment cind vor putea funcţiona impreună. E ca un fel de noua electricitate: va impinge lucrurile mai departe, le va da o noua formă, un stil nou. Cartea Neagră, cred eu, că este unul din cele mai bune romane ale mele.”
„Castelul Alb” si „Mă numesc roşu” sunt romane istorice, dar nu in sensul celor scrise de Feuchtwanger. Ele sunt istorice într-un fel post modern. E limpede că le spun cititorilor: vedeti că totul e ficţiune, mă joc doar cu datele, nu caut să imit realitatea, dar creez o nouă realitate cu lucruri ale trecutului. Cred ca istoria este foarte binefacatoare unor persoane ca mine, care au o imaginaţie nostalgică, caci eu scriu despre istorie, nu ca sa inteleg istoria, nu ca ii dau semnificatii, sau sa ii descopar semnificatii sau misterele ci ca sa ma cobor eu insumi intr-o altfel de lume imaginară.”
http://www.youtube.com/embed/rfwR1qIFSgg
Cum la Praga scriitorul şi-a lansat ultima sa carte, care este tradusă şi in limba româna, „Muzeul inocenţei”, Orhan Pamuk a vorbit pe indelete şi despre acest roman si despre muzeul pe care l-a creat, despre aceasta carte-muzeu si despre acel muzeu-carte:
„Muzeul inocenței” este amindoua: şi un roman, pe care l-am publicat în 2008 in Turcia şi un muzeu pe care l-am deschis in 2012, in aprilie, la Istanbul. Acum 15 ani le-am conceput pe amindouă: şi romanul şi muzeul impreună. Intr-o zi mi-am spus că as vrea să scriu un roman in forma unui catalog de muzeu, cind explicatiile catalogului sunt manipulate astfel incit se poate citi ca un roman.”
Romanul „Muzeul inocenţei” este o poveste de dragoste şi Orhan Pamuk a ţinut să dea citeva explicaţii despre cum vede el acest sentiment:
„Ca si personajul meu Keman eu cred că obiectele ne aduc inapoi trecutul şi am adunat acele obiecte in muzeu care reprezintă viata cotidiana a mic burghezilor din Istanbulul anilor '70. Eram pregatit sa fac nu numai muzeul unei povesti de dragoste, dar si un muzeu al Istanbului. Iar anul trecut am deschis muzeul şi el spune o poveste de dragoste.
http://www.youtube.com/embed/CrGK8Xt8eKU
Romanul nu pune dragostea pe un piedestal ci încearcă să analizeze dragostea ca pe un accident de circulatie care ni se întimplă; mai mult sau mai puţin ne comportam toți în mod asemanator: ne infuriem, suntem gelosi, suntem intr-un monolog constant cu persoana iubita, încercam sa ne negociem iubirea, facem tot felul de lucruri cănd suntem îndragostiţi şi as putea spune că romanul este un fel de enciclopedie a iubirii, o enciclopedie a comportamentului nostru şi bineinteles ca totul este povestit prin ochii unui barbat care de multe ori nu înţelege ce i se întimplă. Cititorul înţelege, dar eroul meu, de multe ori n-are nici o idee.”
De altfel, in „Cartea Neagră" am un astfel de personaj, un editorialist care răspîndeşte anumite mesaje, dar eu il iau in derîdere, pentru că literatura nu înseamna „schimburi de mesaje" în cuvinte frumoase, este producerea unor texte care ii captivează pe cititori şi ei traiesc o anume experienţă.
Daca ma intrebati ce experienţă, va voi raspunde ca nu ştiu. Romanele mele sunt ca atunci cînd faci muzică. Ating niste clape şi iese ceva. Nu stiu, in mod rational ce fac. Eu nu sunt un scriitor manipulator şi nu pot controla ceea ce fac.”
Sentimentul care il domină pe Orhan Pamuk şi care ii domină scrierile este melancolia. El a explicat la Praga cum vede el acest sentiment şi cit este ele de „specific” pentru cultura turcă:
„Cind scriam „Istanbul”, care este in parte un roman autobiografic pina la virsa de 22 şi partial, o incercare de a intelege sentimentul orasului meu. Si cum mi-am dorit sa fiu pictor între 7 si 22 de ani şi ca adolescent faceam poze in oras si apoi pictam după ele şi am vrut sa inteleg ce anume transmit aceste imagini ale Istanbulului, ce sentimente. Si raspunsul meu este melancolia, sau mai exact spus, melancolia turcă, care este exprimata de cuvintul „huzun”, un cuvint pe care il asociez întregului oraş.”
„Cartea mea „Istanbul” este despre încercarea mea de a capta sentimentul pe care aces oraş mi l-a dat in anii 50, 60 şi la începutul anilor 70 şi am scris cu onestitate şi am descoperit si spiritul naţiunii mele. Dar spiritul unei naţiuni se schimbă, aşa cum se schimba şi oraşul. Nu exista o esenţa a unui oraş, asa cum nu exista una a unei naţiuni. Eu am cautat sa exprim „Istanbulul meu” în acea autobiografie şi am descoperit că sentimentul dominant era melancolia, sau turcescul „huzun”.”