Punct şi de la Capăt, cu Vasile Botnaru, Aurica Chihai şi fiul ei Victor, protagoniştii unui film ce pune degetul pe rană.
Interlocutoarea mea de astăzi este protagonista unui documentar, proiectat în cadrul celei mai recente ediţii a festivalului „Cronograf” de la Chişinău. Ea se numeşte Aurica Chihai, mamă a doi copii, care îşi trăieşte povestea şederii ilegale în Austria. Filmul întitulat „Mama Illegal” pune degetul pe rană, pe rana mai multor familii din Republica Moldova, dezmembrate de numitul fenomen al migraţiei de muncă.
Aşadar, în studioul de la Chişinău al Europei Libere, astăzi se află Aurica Chihai şi fiul ei Victor, cărora, întâi de toate, le mulţumesc pentru bunăvoinţa de a fi acceptat invitaţia să vorbim, îndată după proiecţia din cadrul festivalului. Or, poate, mai curând, pentru curajul de a depăna, iar şi iar, un trecut ce nu rezonează doar cu amintiri plăcute. Cine a văzut filmul, îmi va da dreptate...
Your browser doesn’t support HTML5
Aurica Chihai: „Mi-am salvat familia din sărăcie. După cum se vede şi în film, începutul filmului, în ce stare era familia mea, casa mea, copiii. Atunci, într-adevăr, am fost în faţa unei probleme mari, am avut de ales: să rămân aici, să prelungim sărăcia sau să plec. Am ajuns la concluzia că trebuie să plec. Acum, întorcând anii înapoi, să ajung din nou în faţa aceleiaşi întrebări, cred că n-aş alege să mă duc. Fiindcă m-a costat foarte scump călătoria aceasta: mi s-a distrus familia, mi-am pierdut tatăl copiilor... Cu preţul la toţi banii pe care i-am câştigat, în decurs de 10 ani. în Austria, nu pot cumpăra înapoi ceea ce am pierdut...”
Aurica Chihai: „Eu am lucrat la grădiniţă.”
Europa Liberă: Adică aveţi studii pedagogice?
Aurica Chihai: „Nu, neterminate.”
Europa Liberă: Dar suficiente ca să vă daţi seama ce înseamnă sacrificiul şi copiii, şi aşa mai departe.
Aurica Chihai: „Da.”
Europa Liberă: De ce vă întreb aceasta? Pentru că moldovenii, când ajung vara, nu se duc în concediu să se odihnească, dar vezi movila de nisip în faţa porţii, asta înseamnă că moldovenii sunt în concediu. Şi îşi sacrifică viaţa şi sănătatea, de dragul gardului, ca să arate ca la vecini. Deci există nuanţa aceasta în film. Dumneavoastră o regretaţi?
Aurica Chihai: „De fapt, scopul cu care m-am pornit în lume a fost să-mi termin casa, să o terminăm împreună. După întoarcerea mea acasă, după doi ani de zile şi pierderea, peste trei luni, a soţului, mi-am dat seama că nu mai are scop acuma casa mea, cât importantă e viaţa copiilor mei, de mai departe. Adică să îi pot susţine moral, să îi pot învăţa, să îi pun pe picioare şi să le dau drumul în viaţă. După care, paralel, normal am vrut să... casa mea nu e luxus, e strictul necesar. Eu tot timpul am căutat nu să fac să arăt cuiva că eu am şi am făcut, şi sunt mai ceva ca cineva.”
Europa Liberă: Dar iniţial aţi avut ideea aceasta?
Europa Liberă: Obiectivul moldovenilor de a avea o casă ca la nimeni?
Aurica Chihai: „Am avut, da. Nu pot să neg faptul. Da. Eu am avut ideea.”
Europa Liberă: Şi s-a refăcut această scară de valori, pe parcurs?
Aurica Chihai: „Da, s-a refăcut.”
Europa Liberă: Victor, de exemplu, acuma dacă pe Victor l-aş întreba, după ce ai văzut prin ce a trecut mămica, preţul pe care l-a plătit, pe ce loc ai pune, de exemplu, gardul şi casa?
Victor Chihai: „Nu ştiu. Cred că eu, dacă aş ajunge la situaţie, m-aş duce cu tot cu familie sau...”
Europa Liberă: Totuşi cum e să fii personajul unui asemenea film? Că înţeleg că nici nu v-aţi gândit că veţi deveni, până la urmă, protagonist văzut ca un şoricel în laborator. E una să fie film de ficţiune – Alla Pugaciova, care să îşi vadă viaţa turnată într-un film de ficţiune – şi e alta într-un documentar din care, cu neputinţă, te uiţi cum evoluează nişte lucruri şi n-ai cum să le întorci.
Aurica Chihai: „Filmul acesta e o parte a vieţii mele. E o parte trăită, filmul nu e jucat, nu e teatru şi nu e înscenat nimic. Când am început să filmăm, în 2004, primele episoade, a fost propunerea... de fapt, eu lucram în familia domnului Eduard Moschitz, regizor, avea doi copii mici, între un an şi doi ani, şi, după un an de muncă în casa lor, propunerea a fost din partea soţiei. Ambii lucrau la televiziunea naţională din Viena. Am avut dubii: să fac chestia aceasta, să nu fac. Am întrebat părinţii, soţul, sora, şi mi-au spus: „Dar de ce nu? Lasă să ştie şi lumea care este situaţia noastră, de ce suntem porniţi”. Şi atunci a fost vorba că facem un film reportaj, adică care durează 30 de minute. Scopul lor a fost, de fapt, ca să vadă cum noi lucrăm, cu ce ne ocupăm acolo şi care e situaţia acasă cu copiii, familiile lăsate. Aşa şi a fost. S-a filmat acolo: cu ce mă ocupam, cum munceam, dorul de casă, bineînţeles, privesc o casetă video cu copiii pe care nu i-am văzut. Atunci nu era skype să ne vedem, numai ne sunam. Şi când am venit, drumul înspre casă, şi când am venit acasă, cum am găsit copiii, întâlnirea aceasta. Şi a fost un film de 30 de minute, care s-a arătat de ziua mamei la Austria. A avut, într-adevăr, un succes foarte mare. După care aici s-a terminat tot, s-a pus punct, nimeni nu a ştiut că se va prelungi mai departe.
Europa Liberă: Dar acceptând să figuraţi cu faţa deschisă, spre deosebire de alte personaje, care erau bluraţi, acceptând să vă arătaţi faţa şi povestea, nu riscaţi să fiţi expulzată? Cine v-a garantat asemenea imunitate şi protecţie?
Aurica Chihai: „Să ştiţi: de multe ori, mi-am pus întrebarea cum de am avut aşa curaj să permit aşa ceva. Parcă mi-a părut o glumă de la început. Chiar am avut curajul acesta de a mă purta liber.”
Europa Liberă: Practic, aţi chemat poliţia la dumneavoastră acasă: veniţi şi mă luaţi.
Aurica Chihai: „Da. Şi n-a venit nimeni. Şi eram la negru. Primii 2 ani am stat la negru, 1 an acasă şi iarăşi m-am dus, 3 ani iarăşi la negru şi, între timp, m-a ajutat domnul jurnalist de am primit un apartament foarte ieftin, în care locuiam singură, mic, aşa, o cameră, 30 de metri pătraţi...”
Europa Liberă: Cu chirie?
Europa Liberă: Adică aţi trăit cu riscul mereu să fiţi descoperită?
Aurica Chihai: „Cu riscul în spate, da. După 3 ani de zile, când m-am întors acasă, domnul Moschitz a mai scos un film. Adică au fost 60 de minute, 30 de minute într-o săptămână şi a doua, următoarea săptămână, încă 30 de minute prelungire la ceea ce s-a filmat mai înainte. Adică au fost mai multe secvenţe despre copiii din Moldova, despre ţară. El a luat într-o lumină foarte senină ţara noastră, nu ne-a ponegrit. El arată realitatea în filmul acesta. De aceea, când am văzut şi primul, şi al doilea [film], mi-a plăcut ceea ce prezenta el în filmele lui şi, de aceea, am mers şi mai departe. Apoi a dorit să mai găsească pe cineva. Şi tot eu i-am găsit şi pe Raia, şi pe Nataşa.”
Europa Liberă: De fapt, sacrificându-vă, într-un fel imaginea şi bunul nume, aţi vrut să daţi un mesaj pentru străini. Ce aţi vrut, împreună cu regizorul, să le spuneţi austriecilor?
Aurica Chihai: „Am vrut să le spunem că, de fapt, noi nu am venit aici să cerşim, nu am venit să ne prostituăm. Noi căutăm ieşirea din situaţie, pentru a ne scoate familiile noastre din greul în care ne aflam.”
Europa Liberă: Şi credeţi că vocea dumneavoastră a fost auzită?
Aurica Chihai: „Da. A fost foarte clar auzită. În schimb, patrioţii noştri moldoveni, care au văzut filmele de acolo, m-au ponegrit foarte, foarte m-au ponegrit.”
Europa Liberă: Ce nu le-a plăcut?
Europa Liberă: Totuşi, bobinând înapoi filmul acesta şi anii, v-aţi fi putut construi o viaţă în Moldova? Cum aţi fi trebuit să acţionaţi, ca să nu vă despărţiţi de copii şi să vă păstraţi demnitatea?
Aurica Chihai: „Probabil că găseam o altă soluţie. Aceasta a fost direcţia în care m-am înclinat atunci şi am plecat. Dar eu cred că se găseau şi alte soluţii, cu toate că acuma caut ceva. Aşa mă gândesc: ar trebui să căutăm, că vrem să ne stabilim permanent. Mă mai duc: 2-3 luni, îmi fac ceva bani şi vin şi stau acasă o perioadă de timp, şi jumătate de an, şi un an stăm acasă. Mai mult sunt aici. Eu îmi iubesc foarte mult ţara mea, nu mi-o trădez. Niciodată! Sunt foarte patriotă. Chiar şi oamenii, chiar şi drumurile, dacă-s rele, eu ştiu: asta e ţara mea şi mă dau după cum e ea. Şi nu mi-o schimb. Nu vreau să rămân pentru bătrâneţe acolo. Eu vin înapoi aici, de unde am pornit. Şi chiar şi dacă rămâneam în ţară, eu cred că găseam alte soluţii. Nu aveam să am casa pe care o am acuma, nu aveam să am reparaţia pe care o am acuma. Dar eram pe loc. Ştiţi: „Pâinea cât de rea, tot mai bună în ţara ta”.”
Victor Chihai: „A fost şi o perioadă când, la moment, în 2000-2003, atunci plecau cam toţi. Şi din vecinii mei plecau unul, altul. Şi pentru noi a fost...”
Aurica Chihai: „...ceva normal.”
Aurica Chihai: „S-a dus cela, s-a dus celălalt: „Ei, se duce şi mama”.
Victor Chihai: „Copiii în mahala ne întâlneam. Toţi: „Mama s-a dus”. – „Mama s-a dus”, era ceva normal, parcă în anii ceia.”
Europa Liberă: Am văzut în secvenţă clasa aceasta, în care fiecare al 2-lea...
Aurica Chihai: „În clasă suntem toţi mai mult din strada noastră, din aceea, clasa lui [Victor]. Era normal atunci.”
Europa Liberă: În documentar, rămâne şi, probabil, cu acordul dumneavoastră, o sugestie că tatăl copiilor, Mihai, şi-a pus capăt zilelor din cauză că a venit o altă soţie acasă, că a venit o femeie care i-a înaintat nişte pretenţii şi nu a preţuit, de fapt, efortul dânsului. Acuma nu vorbesc exact de cazul lui Mihai, tatăl lui Victor. Dar nevestele care vin, în mod firesc, schimbate de acolo pentru că văd alt veceu, văd altă stradă, alte condiţii şi vin, şi găsesc mizeria şi curtea neîngrijită e logic să se indigneze. Acest contrast dumneavoastră cum l-aţi simţit? Şi cum l-aţi atenuat?
Aurica Chihai: „Da, e adevărat. Când noi ne întoarcem – femeile chiar vorbesc la plural, toate femeile noastre – când noi ne întoarcem dintr-o altă lume, dintr-o lume civilizată, de acolo, venind în ţara noastră, aici, noi o găsim, practic, neschimbată. Nimic nu se schimbă. 2, 3, 7, chiar şi 10 ani femeile, care sunt plecate, noi găsim nimic schimbat. În schimb, după modul de viaţă de acolo, după curăţenia, ordinea, civilizaţia de acolo, când treci, adică te cobori din aeroport, peste 2 ore, tu eşti acasă şi nimereşti din altă lume. E o diferenţă mare.
Europa Liberă: Eu nu vreau să analizăm aceasta, pentru că aceasta e o chestie personală şi chiar nu vreau să intru în amănunte. Eu vroiam să vorbesc doar la modul general despre contrastul şi impactul, sunt prioritar plecate femeile în lumea occidentală...
Aurica Chihai: „Da, mai mult femeile.”
Aurica Chihai: „Eu nu pot să mă leg... adică să vorbesc despre alte familii, drept că foarte multe familii, aproape jumătate, poate şi mai multe, din familiile care s-au dus cineva [să muncească la negru] s-au despărţit sau s-a întâmplat ceva care... Sunt familii foarte multe distruse. Eu nu pot să vorbesc din partea altor cazuri. Dar, pe baza la experienţa mea de viaţă...”
Europa Liberă: Credeţi că aceasta e inevitabil? Acesta e preţul care trebuie să-l plătească femeile?
Aurica Chihai: „Eu cred că se poate evita. Noi trebuie să avem mult mai multă răbdare, toate femeile venite de acolo. Că nu putem pune pe acelaşi cântar viaţa de acolo cu aceasta de aici. Noi trebuie să avem mult mai multă răbdare pentru cei care rămân aici, de fapt. Şi eu mai vreau să fac o paranteză că cei care rămân aici ne aşteaptă pe noi venind de acolo, le vine mult mai greu, decât noi, fiind acolo. Timpul pentru noi acolo zboară altfel, fiindcă pe noi ne încurajează ziua de muncă. Noi am ieşit dimineaţa, ne-am dus la muncă, am venit seara cu banii în buzunar. De fapt, la noi aşa: dimineaţa te-ai dus, seara îţi primeşti banii. Şi pe mine permanent m-au încurajat banii pe care i-am câştigat, în ziua ceea. Azi – o zi, mâine – o zi şi timpul zboară repede. Cei care aşteaptă acasă – aşteptând sunetul mamei, să o audă, un ban care-l trimite mama, zi de zi: azi, o săptămână, o lună, un an – lor le vine mult mai greu. Aşa că eu aş vrea ca noi, mamele, toate, femeile plecate peste hotare, să avem mult mai multă răbdare, cu cei care ne aşteaptă acasă. Aceasta e foarte important pentru viaţa lor, pentru cursul vieţii lor, de aici, că aici e mult mai greu.”
Europa Liberă: Pe de altă parte, şi în film am văzut, dar şi în alte poveşti pe care noi le-am mai depănat, oamenii care pleacă şi femeile care se sacrifică totuşi aşteaptă o recompensă şi spun: „Dragul mamei, acuma nu înţelegi, dar poate altă dată vei înţelege ce înseamnă sacrificiul”. Pe de altă parte, copiii aceştia cheltuie banii pe telefoane...
Europa Liberă: Pe te miri ce.
Aurica Chihai: „M-am întâlnit şi cu astfel de cazuri acolo, la Viena, că, de fapt, mama tot timpul a muncit, s-a sacrificat, n-a fost şi 8 ani acasă, nu şi-a văzut familia, şi tot timpul a trimis bani, şi copiii s-au desfrânat. Ei i-au primit, ei au ştiut: „A, mama îmi trimite. Eu mă duc şi la bar, eu mă duc şi acolo, şi acolo.” Şi banii s-au... pur şi simplu, nu s-a înţeles nimic, nici din munca mamei şi copiii s-au destrăbălat. Acesta e tot un minus din partea noastră, că noi le dăm mult mai mult decât e necesar. Eu copiilor mei nu le-am dat mai mult decât... Victor învăţa la Colegiul de Ecologie, aici, la Chişinău, şi avea o limită. Eu îi spuneam: „Tu luna aceasta ai aşa: tu primeşti 50 de euro pentru gazdă şi 50 toată luna să trăieşti. Nu mai mult”. Întrebaţi-l pe el cum îşi...”
Europa Liberă: Organiza bugetul.
Aurica Chihai: „Organiza bugetul acesta. El ştia: 50... şi avea data de 12, nici mai devreme, nici mai târziu, el primea banii aceştia. Îşi schimba 20 de euro ca să aibă de trai, bine, trăia acolo la o gazdă, aproape, nu avea [nevoie de bani] de rutieră, de dus, de venit. Şi 30 îi lăsa, mai schimba 20 şi 10 îi lăsa. Uneori nu-i ajungea până la sfârşitul lunii, îi rămânea o săptămână sau câteva zile, că nu mai avea bani. Dar, de fapt, se împrumuta de undeva şi-mi spunea: „Mamă, m-am împrumutat”. Şi puteam să îi trimit 10 euro mai mult – dar nu mai mult – uneori. Şi le spuneam: „Vă rog frumos, economisiţi. Eu banii foarte greu îi muncesc aici’.”
Europa Liberă: Aţi făcut aceasta deliberat? Tocmai ca să nu-i răsfăţaţi?
Aurica Chihai: „Da. Conştient am făcut aceasta. Şi chiar le-am spus-o în faţă: „Mai mult decât trebuie, nu pot să vă dau. Eu nu am. Eu sunt una, voi sunteţi doi. Eu, de fapt, lucrez pentru noi toţi trei’.”
Europa Liberă: Adică sfatul dumneavoastră este ca femeile să nu îşi cumpere cu bani...
Europa Liberă: ...această dragoste.
Aurica Chihai: „Da, dragostea copiilor, exact.”
Europa Liberă: Eu aş fi vrut sigur că să vă mai întreb dacă v-aţi recuperat, câtuşi de puţin, viaţa personală?
Aurica Chihai: „Scopul meu a fost, toţi anii aceştia, cât am fost acolo, să nu mă gândesc, la moment, pentru mine. Scopul meu a fost să mă gândesc: întâi copiii, să-i pun bine pe picioare...”
Europa Liberă: Dar viaţa trecea.
Aurica Chihai: „Da, ascultaţi.”
Europa Liberă: Ceasul făcea tic-tic-tic.
Aurica Chihai: „Da, aceasta a fost corect, viaţa trecea. Dar nu aveam timp să mă gândesc la aceasta, cu toate că de multe ori, în adâncul sufletului, mă durea singurătatea. Dar am zis că eu sunt puternică şi eu voi rezista. Să-mi pun întâi scopul meu: copiii. N-am vrut să-i neg pentru nimic în lume. După care, anul trecut, m-am recăsătorit. După 8 ani de zile, m-am recăsătorit. Şi acuma...”
Europa Liberă: Cu acordul copiilor?
Aurica Chihai: „Cu acordul copiilor, suntem împreună toţi.”
Europa Liberă: Acolo, la Viena?
Europa Liberă: Fetei dumneavoastră ce soartă i-aţi dori? Având şi experienţa dumneavoastră şi având şi tentaţiile acelei lumi libere şi civilizate, care are avantaje, dar şi dezavantaje.
Aurica Chihai: „Eu le-am spus lor aşa, la ambii: „Eu am făcut totul pentru voi până aici”. Victor 23 de ani are. Diana – 20. Sunt destul de majori, adică nu sunt maturi, dar sunt majori. Şi le-am spus: „Până aici am făcut totul pentru voi. Acuma voi sunteţi singuri în faţa vieţii, în faţa problemelor. Aveţi singuri de ales ce aveţi de făcut în viaţă: treceţi în lumea civilizată, în lumea europeană, acolo, sau rămâneţi aici, să luptaţi cu greutăţile cu care am luptat şi eu”. Bine, Diana îşi face acuma nişte cursuri de germană intensivă la Austria şi vrea să-şi prelungească, facultate să facă acolo, merge înspre aceasta acuma, se pregăteşte foarte serios de chestia aceasta. Victor tot aşa: vrea întâi să facă ceva bani, să câştige, ca să poată să facă şi el o şcoală. Pe Diana, încă e mai mică şi aş vrea să, ca fetiţă, îi vine mai greu, vreau să o mai ajut ceva, să-i plătim cursurile. Adică pentru noi, Moldova, moldovenii, studenţii au studii gratis. Dar studiile de limbă germană sunt cu plată. Şi, în cazul acesta, o mai susţin. Ea nu vrea să repete viaţa mea. Aşa şi mi-a spus: „Eu nu vreau să trec prin ce ai trecut tu. Şi nu vreau să fac curăţenie în casele oamenilor, cum ai făcut tu. Vreau să-mi fac un viitor mai decent pentru mine”. Aşa că sper că...”
Europa Liberă: Să vă mai întreb ceva. Multă lume spune că: „De fapt, poate mai bine stăteam noi în durerea noastră şi nu aflam, în general, că există aşa ceva. Mai bine era perdeaua de fum sau de ceaţă şi nu ştiam că există acele tentaţii, că aşa cum am avut ieşitoarea în fundul grădinii, aşa trebuia să fi fost în continuare şi poate atunci eram mai fericiţi”. Dumneavoastră ce spuneţi?
Aurica Chihai: „Nu, eu zic că totuşi e bine că ni s-a deschis o poartă în Vest, ca noi să vedem o altă lume, noi am învăţat multe de acolo.”
Europa Liberă: Şi spuneţi aceasta, chiar după ce aţi plătit preţul acesta?
Europa Liberă: Am văzut în film cum pariaţi şi îi întrebaţi: „Chiar credeţi că o să luăm viză?”
Aurica Chihai: „Da, ei aveau îndoieli că: „Aa, cine ştie...”
Victor Chihai: „A mai fost că nu ne-au deschis [viză] şi...”
Aurica Chihai: „Da, ei au fost, tot domnul Moschitz a încercat să ne facă o invitaţie pentru ei, dar eu eram, de fapt, ilegal acolo. Şi nu le-au dat. Aveau nevoie de un părinte. Tatăl... au arătat certificatul de deces, nu e. „Dar mama unde e?” Şi atunci altă rudă de gradul doi nu mai e posibil. Şi au primit negativ şi copiii erau la dubii: că o să meargă, că n-o să meargă. „Aa, n-am primit o dată, sigur că, nu mai primim”. Şi [în] paşapoarte stătea refuzul de doi an în urmă. Şi atunci când erau cu mine, am primit, dintr-odată. Drept că m-au sunat acasă de la ambasadă, cu o zi înainte de a ridica paşapoartele şi m-au întrebat mai multe detalii despre Viena: ce aeroport, cum se numeşte, aşa ceva, la cine ne ducem, care e scopul. Şi am răspuns aşa cum ştiam, normal. Şi a doua zi, ne-am dus şi ne-au dat vizele. Mai mult decât pe timpul pe care l-am cerut. Noi am cerut pe 1 lună, ne-au dat pe 2 luni. Şi aceasta a fost ceva frumos pentru copiii mei, în primul rând. Eram atât de fericită că am putut să-i iau să vadă unde am lucrat eu, unde am trăit eu, pe unde am mers eu. Chiar am luat-o pe Diana cu mine: „Hai să vezi pe unde am fost eu, ce am lucrat eu, cum am făcut eu”, copiii mei să înţeleagă prin ce am trecut şi cum am câştigat eu banii cu care ei au supravieţuit acasă.”
Europa Liberă: Aveţi totuşi de reproşat ceva gazdelor, Occidentului? La dumneavoastră e un caz relativ fericit: aţi dat peste un om care nu v-a tras pe sfoară, dimpotrivă. Mă rog, cât de mult, eu ştiu, v-a cruţat el sau nu – aceasta e de discutat. Dar a fost un caz relativ fericit. Dar nu toată lumea nimereşte în condiţii foarte bune. Per total, femeile din Moldova ar avea ceva de reproşat modului în care sunt tratate? Sau trebuie să spunem: „Sărut mâna. Bogdaproste”?