Zakhar Bron: „cînd un om funcționează în meseria pentru care are o vocație reală, atunci poate într-adevăr să obțină ceva ieșit din comun. Pedagogie fac toți, dar nu toți știu să o facă...”
Ajunsă în cel de-al 20-lea an de existență, prima instituție universitară privată de învățămînt muzical din Germania, Academia Kronberg, din apropiere de Frankfurt pe Main, este astăzi, dincolo de un experiment de mare succes și prestigiu în Europa, și prin filialele ei mai recente și în Statele Unite și Asia de sud-est, locul în care îi poți întîlni pe cei mai buni pedagogi în domeniul muzicii de coarde.
La o ultimă sesiune de cursuri de măiestrie pentru tineri violoniști, desfășurată săptămîna trecută, figura cea mai proeminentă a fost profesorul Zakhar Bron, între ai cărui elevi se află astăzi atît de mulți mari soliști și prim-violoniști ai unor mari orchestre ale lumii, încît e de-a dreptul greu să alegi numele a doar cîtorva. Dintr-o foarte lungă listă i-aș numi pe violoniștii ruși Vadim Repin, Maxim Vengerov și Ilia Konovalov, pe britanicul Daniel Hope, pe ucrainiana Natalia Prișcepenko, pe japonezii Sayaka Shoji și Daishin Kashimoto, pe germanul Linus Roth ș.a.m.d.
Zakhar Bron, el însuși un violonist de prestigiu, educat în școala muzicală sovietică, este astăzi o adevărată legendă; în plus, se poate adauga fără teama de a greși, este o ființă plină de umanitate, cu o imensă cultură muzicală, în același timp un depozitar și martor viu al istoriei, cu totul excepțional. Interviul acordat pentru Radio Europa Liberă stă mărturie în multe privințe. Despre originile sale, prof. Zakhar Bron ne-a spus:
„M-am născut în orașul Uralsk, în Kazahstan, din fosta Uniune Sovietică, după cel de-al doilea război mondial [în 1947].
Mama, originară din Bialostock, a fost o bună pianistă și a obținut o medalie de aur după absolvirea școlii Chopin din Varșovia... Tatăl meu era din Basarabia, [născut] nu departe de Chișinău. Am fost acolo de multe ori cînd eram copil. Tînăr refugiat a fost înrolat în armata sovietică, a fost apoi rănit și a ajuns în spital la Uralsk, unde a cunoscut-o pe mama....
În familiile lor, atît în Polonia, cît și în Basarabia, tradiția culturală evreiască era puternică; tatăl meu, de exemplu, cunoștea nouă limbi, iar acasă, cu mama, se înțelegeau în idiș; la un moment dată au vorbit și ivrit, limbă pe care, firește, eu nu o puteam înțelege.
Tata nu era muzician, era inginer. [...] Călătorea mult și cînd aveam 5-6 ani m-a dus la Moscova, Leningrad și în cele din urmă am ajuns la Odesa, unde am fost acceptat în școala lui [Piotr] Stoliarski. Și m-a lăsat singur, timp de doi ani, într-o familie străină. Profesorul meu de atunci, Arthur Zisserman mai trăiește și îl vizitez uneori la Tel Aviv.” [...]
„Cînd am ajuns apoi la Moscova, mama mea și-a amintit de violonistul legendar Busia [Boris] Goldstein, care luase premiul trei sau patru, fiind copil de 12 ani și concurînd cu adulții, în 1935, la [primul] concurs Wieniawski. Toți laureații au dat apoi concerte, iar la Bialostock el a venit în vizită la familia mamei; așa se face că mama m-a dus la el. El [...] a fost
Și am rămas la Moscova. Am intrat apoi în clasa lui Igor și, ulterior, a lui David Oistrah și sînt fericit că am avut profesori atît de extraordinari. David a fost o figură legendară și ca persoană, un om fantastic, incredibil...”
L-am întrebat pe Zakhar Bron cum își amintește anii tinereții sale în lumea sovietică, ani trăiți în condițiile stagnării brejneviene, și în ce măsură a suferit în acele timpuri.
„Pe de-o parte, nu mi-a fost greu în carieră, fiindcă mi-am făcut drum fără mari probleme; am urmat pe rînd școala, conservatorul, aspirantura și, practic, am căpătat tînăr fiind toate titlurile. Lucru important în Uniunea Sovietică, să ai multe titluri! Dar, firește, nu totul era ușor cum părea la prima vedere. După încheierea studiilor cînd m-am căsătorit prima oară, cu o harfistă din Kiev, am vrut să plecăm acolo. Un ministru adjunct mi-a aruncat însă în față: „nu merge după cheful dumitate, așa ceva nu se poate!” Atît mi-a spus, nici un motiv.
Ca să încerc să pun în aplicare și să dezvolt ideile mele pedagogice a trebuit să mă duc la Novosibirsk [în Siberia]. În timpul celor 14 ani petrecuți acolo, am putut face, firește, mai mult decît aș fi putut la Moscova și, sigur, am avut noroc cu
Zakhar Bron este în prezent mîndru că elevii săi, începînd din 1980 pînă astăzi, au cîștigat circa 180 de premii importante la concursuri internaționale de prestigiu. L-am întrebat care a fost experiența lui la concursurile internaționale și de ce le consideră importante pentru cariera unui tînăr muzician.
„În Uniunea Sovietică era foarte important să obții un premiu sau un titlu de laureat al unui concurs. Eu am luat premiul al treilea la Concursul Wieniawski, [în 1977], dar și el a fost problematic... Problema nu a fost concursul... În 1972, în Uniunea Sovietică s-a desfășurat o competiție națională, la care s-a decis cine poate pleca la un concurs internațional la Viena. Și eu am cîștigat. Și ce s-a petrecut atunci? Eu eram oficial student, dar s-au încălcat toate legile și am fost luat în armată,
Nici David Oistrah, nici Igor Oistrah, nici Goldstein, nu au putut face nimic. Abia peste cinci ani, cînd nu mai aveam 24, ci 29 de ani, juriul [concursului Wieniawski] mi-a acordat premiul al treilea...”
„Studenților mei le spun așa. Întîi: în principiu, concursurile nu pleacă de pe temeiuri proaste. La unele mari, cum este cel de la Bruxelles, premiile nu se pot împărți; iar eu spun, dacă Oistrach și Heifetz mi-ar fi fost studenți, unul din ei ar fi fost eliminat. Doi: un concurs nu este un sport!
Dar, dacă te prezinți cu o atitudine pozitivă atunci, din nou: 1. - concursul este judecata de astăzi, nu de ieri, nici de mîine și e dată de un juriu concret. 2. - în condițiile în care presa de astăzi califică într-o manieră catastrofală drept geniali oameni care mai au mult pînă să ajungă pe lună, atunci un concurs este soluția ca un tînăr să facă maximul de progres, demonstrînd că este capabil să dea maximul din el într-un anumit program și într-un timp dat.”
Am încheiat interviul cu Zakhar Bron întrebîndu-l care este - dacă există - secretul succesului său...
„Este greu să vorbești despre tine însuți. Dar dacă totuși mă întrebați, răspunsul la o asemenea întrebare ar fi acesta: cînd un om funcționează în meseria pentru care are o vocație reală, atunci poate, într-adevăr, să obțină ceva ieșit din comun. Pedagogie fac toți, dar nu toți știu să o facă...
V-aș da un exemplu: cînd în secolele XVII și XVII, în Italia, în Franța, exista acea generație de lutieri din care a făcut
„Mîndria mea însă e alta și astăzi pot vorbi de ea, o pot afirma fiind încă în viață: despre elevii mei pot să spun diverse lucruri, toți au un nivel profesional înalt; dar sînt absolut diferiți unul de altul din punct de vedere artistic, muzical. Asta a fost ideea mea din prima zi... Principiul meu în ceea ce fac este să dezvolt cît mai mult personalitatea individuală, dar punînd la bazele ei un profesionalism fără compromisuri! [...]
în plus, un lucru nu trebuie uitat: în meseria noastră nu există nici o graniță pentru a deveni mai bun! Atunci cînd cineva crede că a ajuns la maximum, pe un vîrf, atunci abia este începutul. La aceasta trebuie să se gîndească toți cei care vor să-și dedice viața acestei meserii!