Comunismul nepedepsit în Moldova

Exersată în a da verdicte controversate, Curtea Constituţională continuă să agite spiritele chiar și după aparenta depăşire a crizei politice. Ultima sa decizie privind abrogarea interzicerii simbolurilor comuniste, decretată de Parlament printr-o lege votată în iulie 2012, a găsit opinia publică oarecum insensibilă și sastisită. În afara unor comentarii de presă şi a declaraţiilor indignate ale Asociației Foștilor Deținuți Politici, nu am înregistrat proteste notabile faţă de această cedare în faţa comuniştilor lui Voronin.

Partidul Liberal, cel care iniţiase Legea cu privire la interzicerea simbolurilor comuniste, este scindat. Partea reformistă se regăseşte în noua Coaliţie Pro-Europeană, iar grupul lui Ghimpu, marginalizat, strigă neputincios din băncile Opoziţiei. După ce s-au scos singuri și nesiliți de nimeni pe tușă, un vicepreşedinte PL (Valeriu Munteanu) afirmă că reabilitarea simbolurilor comuniste reprezintă prețul îndepărtării partidului său de la guvernare.

Așa să fie oare?... În acest fals raționament se întrevede aproape întreaga esență a luptei anticomuniste în Moldova după 1989. Am avut în aceste două decenii un război al sloganelor electorale și luări de atitudine misionar-artistice, dar nu s-a făcut nimic concret pentru ca o parte importantă a societății moldovenești să ceară condamnarea moștenirii regimului de ocupație sovietic.

„Decomunizarea” s-a rezumat la declarații și gesturi ritualice, nu a mers mai departe, spre adoptarea legilor Lustrației și a Accesului la dosarele Securității, instituind criterii noi de selecție a clasei politice, rupând cordonul ombilical care o leagă de fosta nomenclatură de partid și de stat.

Comisia ad-hoc condusă de istoricul Gheorghe Cojocaru a avut misiunea redactării unui Raport care să sintetizeze toate argumentele de ordin istoric și politico-juridic necesare unei încadrări definitive a crimelor şi ideologiei comuniste. Din păcate, munca acestui grup de istorici s-a pierdut în sertarele unui partid care a mers în campanie electorală cu tezele Comisiei Cojocaru.

În pofida promisiunilor sale, noua putere nu a condamnat fărădelegile şi cazurile de încălcare a drepturilor omului comise în cei opt ani ai regimului Voronin, când s-au pus bazele actualului sistem oligarhic-mafiot. În ultimii patru ani de guvernare democratică, numărul nostalgicilor sovietici în Moldova nu a scăzut ci a sporit, dacă privim şi la recentele sondaje de opinie care favorizează masiv PCRM-ul.

În aceste condiţii, putem spune că magistraţii de la Curtea Constituţională – cei care au avut curajul să se manifeste – au emis, ca şi în alte dăţi, o hotărâre dictată mai degrabă de conjunctura politică internă. Iar pentru a se apăra de contestații au invocat recomandările Comisiei de la Veneţia şi ale experţilor de la OSCE, care ne avertizau să nu atacăm „sacralitatea” secerii și ciocanului comunist, pentru că – adăugăm noi – Occidentul, necunoscând pe pielea sa ororile regimului roșu, ci doar complicitățile „coexistenței pașnice” cu Moscova, încă mai are ezitări în această privință.

Ideea condamnării comunismului şi a simbolurilor sale în Moldova a fost compromisă prin superficialitate, inconsecvență și politicianism. Într-o ţară unde ai aproape 50% de electorat care susţine un partid comunist pro-rus, o putere democratică ar fi trebuit să elaboreze o strategie de informare energică și foarte aplicată pentru demontarea miturilor sovietice.

Dar mai ales trebuia să profiți de faptul că te afli la guvernare, că te bucuri de un ajutor extern generos, pentru a demonstra că eşti mai bun, mai onest, mai preocupat de treburile ţării şi de nevoile oamenilor decât comuniştii. Această atitudine – dincolo de orice discurs istoric și argumentație juridică – este singura care poate înclina definitiv balanţa în Moldova în ce priveşte despărţirea de comunism.