17 iunie 1953

Cea de-a 60-a aniversare a răscoalei populare din fosta Republică Democrată Germană (DDR) a fost marcată de Bundestag-ul federal printr-o întrunire comemorativă. Preşedintele parlamentului, creştin-democratul Norbert Lammert, a calificat ziua de 17 iunie 1953 drept un „eveniment cheie al istoriei europene”.



Într-o cuvîntare rostită în faţa deputaţilor şi unor particianţi la evenimentele de acum șase decenii, Lammert a spus că întîmplările de atunci nu s-au încheiat cu un final fericit. Ziua de 17 iunie, totuşi, poate fi considerată ca începutul numeroaselor mişcări de revoltă şi de libertate care au avut loc ulterior în Ungaria, Cehoslovacia şi Polonia, a precizat preşedintele Parlamentului.

Președintele Joachim Gauck

Preşedintele federal, Joachim Gauck, a exprimat în cuvîntarea sa o idee similară, reliefînd importanţa istorică a răscoalei, care în trecut, deseori, a fost subapreciată. Gauck a spus că-şi doreşte ca informaţiile istorice legate de 17 iunie să fie popularizate, cerînd omagierea serioasă a celor care au participat la răscoală.

Tradiţia, de a comemora răscoala, însă, presupune astăzi un grad mai mare de solidaritate şi de sprijin acordat celor care luptă pentru democraţie, libertate şi dreptate – oriunde în lume, a subliniat Gauck.

În primăvara anului 1953, RDG-ul trecea printr-o gravă criză economică, politică şi socială. La Conferinţa naţională a partidului, din 1952, s-a decis trecerea la construirea planificată a socialismului în condiţiile „ascuţirii luptei de clasă”, precum se afirma în limbajul propagandistic al regimului. Măsurile dure ale partidului se resimţeau în cotidianul est-german prin accelerarea colectivizării forţate a agriculturii şi prin noi îngrădiri impuse clasei de mijloc. Numeroşi est-gemani încercau să fugă în vest. Din cauza lipsurilor de aprovizionare, nemulţumirea populaţiei a crescut, manifestîndu-se, pe alocuri, prin greve spontane.

Revolta din iunie 1953 a izbucnit după ce regimul condus de liderul de partid, stalinistul Walter Ulbricht, a anunţat ridicarea cu 10% a normei de muncă. Mii de muncitori constructori est-berlinezi au protestat contra măsurilor guvernului, intrînd în grevă. Erau muncitorii de

Aleea Stalin, ulterior rebotezată Karl Marx

pe şantierul de construcţie a Aleii Stalin (azi Aleea Karl Marx) din centrul capitalei est-germane. Protestele s-au extins. Greviştilor li s-au alăturat alţi muncitori, cerînd alegeri libere şi schimbarea regimului politic. Intervenţia trupelor sovietice a suprimat revolta. 55 de persoane au fost ucise. Numărul răniţilor nu este cunoscut.

Se ştie că după înăbuşirea primei revolte anti-staliniste din blocul sovietic, sute de persoane au fost încarcerate. Propaganda est-germană a susţinut că forţele imperialiste şi revanşarde din Germania Occidentală ar fi instigat muncitorii la revoltă.

Începînd de duminică, piaţa din faţa actualului minister al finanţelor din Berlin, poartă numele „Piaţa răscoalei populare din 1953“ - „Platz des Volksaufstandes 1953”.

În faţa fostului „sediu al ministerelor“ din RDG s-au adunat în 1953 mii de demonstranţi care strigau lozincile prin care şi-au exprimat revendicările.

Gh. Gheorghiu-Dej la o întîlnire cu Walter Ulbricht în 1950 (Fototeca comunismului românesc, Cota: 78(56)/1950)

Despre manifestaţiile din Berlin auziseră cetăţenii est-germani prin intermediul posturilor occidentale de radio – în primul rînd de la postul de radio RIAS-Berlin (RIAS = Rundfunk im amerikanischen Sektor), echivalentul Europei Libere în limba germană care difuza emisiuni destinate răsăritului. În urma acestor informaţii au avut loc demonstraţii de protest în peste 700 de localităţi est-germane la care au participat circa un milion de oameni.