Veronica Mihailov-Moraru: „nu avem încă la nivel naţional specialişti care să se ocupe nemijlocit cu reabilitarea celor torturați pentru a evita revictimizarea.”
Ziua Internațională pentru Sprijinirea Victimelor Torturii astăzi. O zi în care omagiem pe cei care au fost supuşi unor chinuri deseori greu de imaginat. Şi în care mai vedem, o dată în plus, dacă statul şi societatea au grijă de aceste victime, dar şi dacă îi descurajează pe potriva gravităţii crimei pe cei care comit acte de tortură. Vom discuta subiectul cu avocata publică, expertă în politicile de combatere a torturii, Veronica Mihailov-Moraru.
Europa Liberă: Aşadar, Ziua Internațională pentru Sprijinirea Victimelor Torturii astăzi. Poate încă prea puţin cunoscută şi înţeleasă în spiritul ei de populaţie. La Chişinău a început şi va dura câteva săptămâni o campanie specială de prevenire a torturii şi de susţinere a victimelor acesteia. Pentru început, doamnă Mihailov-Moraru, după ce în 2009, cetăţenii moldoveni au redescoperit evidentul că tortura, surprinzător, a fost şi este la ea acasă şi în Republica Moldova, după toate câte au urmat în ce măsură, credeţi, că s-au schimbat lucrurile sub acest aspect?
Veronica Mihailov-Moraru: „S-au schimbat multe lucruri, dar şi multe lucruri au rămas pe loc. În cadrul biroului asociat în care activez, împreună cu colegii mei am avut multe cazuri, atât din 2009, cât şi cazuri mai recente, şi astfel am putut să facem mai multe comparaţii sau unele concluzii referitor la modalitatea, mecanismul de investigare a cazurilor de tortură şi concluziile ar fi că este foarte binevenit faptul că în sfârşit organele de stat au atras atenţia asupra acestui fenomen, asupra faptului că republica Moldova a fost condamnată deseori în privinţa cazurilor de tortură la CEDO, şi nu în ultimul rând în urma unor rapoarte efectuate de către mai mulţi factori internaţionali şi naţionali care au relevat acest fenomen.
Astfel, de către organele statului s-a atras mai multă atenţie în ceea ce priveşte modificările la nivel legislativ, adică mă refer la Codul penal, codul de procedură penală care să faciliteze procedura de investigare şi de depistare a cazurilor de tortură. Însă în practică, să spunem, concluzia noastră este că mai avem de lucrat şi mai avem foarte multe lucruri de făcut.
Începând chiar cu acei cetăţeni care se află sau s-au aflat în vizorul organelor de poliţie şi nu-şi cunosc elementar drepturile şi nu cunosc cum să procedeze în astfel de situaţii. Vorbim de organele de poliţie care încă utilizează astfel de metode de tortură şi rele tratamente cu scopul de a obţine informaţii sau mărturie de a pedepsi victima pentru comiterea unor presupuse infracţiuni. Vorbim încă de atitudini pe alocuri ignorante cu scop de a muşamaliza cazurile de aplicare a torturii. Vorbim chiar şi de unii profesionişti, mă refer la procurori, avocaţi, judecători, care încă abordează o atitudine încă destul de neglijentă faţă de un asemenea fenomen. Însă mai avem încă de lucrat. Sunt şi părţi bune, şi părţi rele.”
Europa Liberă: Tortura, tratamentele inumane şi degradante sunt ferite de ochii lumii. Cum sunt aflate, dacă sunt? Altfel spus: am putea compara fenomenul respectiv cu partea subacvatică a unui iceberg?
Veronica Mihailov-Moraru: „Este foarte dificil de a identifica un caz de tortură şi de rele tratamente. Cum se poate de aflat? Începând şi de la acel simplu cetăţean care s-a aflat în astfel de situaţie în primul rând de a vocifera ceea ce i s-a întâmplat.
Or, în cazul clienţilor noştri, am depistat că aceştia, dacă au fost supuşi acţiunilor de tortură, sunt extrem de complexaţi şi înfricoşaţi să vorbească despre acest moment. În plus, intervine în mod esenţial rolul avocatului care, atunci când este chemat la apărarea unei persoane, unei persoane să zicem reţinute, să aibă abilităţi nu doar juridice pentru a explica ce drepturi şi obligaţii are, dar şi abilităţi psihologice de a-şi da seama că clientul este o potenţială victimă a torturii şi relelor tratamente.
În plus, încă mai avem probleme cu faptul că mulţi din clienţii noştri, sau să spunem aşa o persoană care este suspectată de săvârşirea unei infracţiuni, până la solicitarea prezenţei avocatului pentru efectuarea anumitor acţiuni procesuale, este chemat de către organele poliţiei de a da anumite explicaţii, a fi intimidat, a fi cum se mai spune uzual „prelucrat” şi este într-adevăr dificil; însă aici totul depinde atât de persoană, cât şi de avocat, uneori chiar şi de procuror, de a încuraja persoana de a merge mai departe.”
Europa Liberă: Unde se consideră a fi cea mai gravă situaţie sub aspectul aplicării torturii?
Europa Liberă: Ce spun datele privind condamnarea Republicii Moldova la CEDO pentru aplicarea torturii? (aveţi, a propos, cunoştinţă dacă cineva a fost pedepsit cumva după cazurile de la CEDO?)
Veronica Mihailov-Moraru: „Nu cunosc dacă a fost pedepsit cineva pentru cazurile condamnate la CEDO şi este îngrijorător acest fapt că chiar şi în cazul biroului nostru în multe cazuri administrate iniţial atitudinea, sau hotărârile emise de organele competente de investigarea acestui tip de plângeri a fost imediat de a refuza pornirea urmăririi penale, sau de a ignora pretinsele acţiuni de maltratare a unei victime. Ulterior am obţinut pornirea urmăririi penale şi constatarea faptului că persoana dată a fost supusă torturii şi relelor tratamente de către colaboratorii de poliţie implicaţi şi la toate cererile noastre de a fi pedepsiţi acei şefi, procurori care au ignorat iniţial aceste acţiuni nu am primit nici un răspuns.”
Europa Liberă: Da sub aspect numeric cel puţin al cazurilor la CEDO, se poate observa o tendinţă de diminuare sau care a situaţia?
Veronica Mihailov-Moraru: „Considerăm că modificările procesual-penale şi ale legislaţiei din octombrie 2012 au îmbunătăţit mecanismul legal, cât şi cel practic. Vom vedea cum va fi în continuare. Dar s-a îmbunătăţit aspectul cu privire la investigarea acestor cazuri de tortură, adică s-au introdus termeni mai restrânşi cu privire al investigarea acestor cazuri, s-au introdus mai multe obligaţii şi sarcini pentru organele implicate. Nu ştiu dacă putem vorbi încă despre o diminuare a acestui fenomen, dar am observat că adresările deja s-au diminuat.”
Europa Liberă: Aprecierile că din punctul de vedere al cadrului legal respectiv R. Moldova generează optimist par să fie foarte frecvente. Dar ce este de constatat în privinţa asigurării drepturilor victimelor torturii?
Veronica Mihailov-Moraru: „Cu toate că avem îmbunătăţiri la nivel legislativ, la nivel practic încă sunt probleme cu privire la colectarea eficientă a probelor, cu privire la protecţia victimelor. Încă deseori, pe parcursul acestui proces de investigaţie, victimele sunt practic revictimizate, supuse din nou ameninţărilor, de a-şi retrage plângerile sau alte momente. Şi nu în ultimul rând, atunci când victima a fost supusă torturii şi relelor tratamente, în Republica Moldova încă nu există un sistem care să prevadă măsuri de reabilitare a acestora.
Fiindcă este cunoscut faptul că o persoană supusă torturii şi relelor tratamente, consecinţele psihologice şi fizice cu privire la sănătatea, integritatea acestora pe termen lung sunt foarte serioase şi foarte dezastruoase pentru aceasta, şi nu avem încă la nivel naţional specialişti, un mecanism statal care să se ocupe nemijlocit cu reabilitarea acestora pentru a evita revictimizarea şi nu în ultimul rând aderarea acestor victime la anumite forme sociale mai agresive să zicem aşa.”
Europa Liberă: O întrebare poate un pic mai ciudată: dar în ce măsură credeţi că în afară de măsurile legale de tot felul pe care le poate întreprinde statul sau societatea mai există om problemă: acea a violenţei, a predispoziţiei spre violenţă care există întotdeauna în oameni? Credeţi că e posibil să se facă ceva în Republica Moldova pentru a diminua această necesitate a unor indivizi de a tortura?
Veronica Mihailov-Moraru: „Totul depinde de măsurile pe care le întreprinde atât statul, cât şi societatea civilă: mă refer la acele organizaţii, asociaţii obşteşti. Şi anume în primul rând de a sensibiliza opinia publică cu privire la acest fenomen. Lumea elementar să-şi cunoască drepturile şi ce înseamnă acest fenomen. Fiindcă participând în calitate de expert în cadrul mai multor rapoarte cu privire la studierea acestui fenomen, mă refer la studierea condiţiilor de detenţie a minorilor bunăoară, am remarcat cu uimire că multe persoane, deşi ne-au descris cu lux de amănunte condiţiile de tortură şi rele tratamente la care au fost supuşi, ei nu şi-au dat seama că aşa ceva este ilegal. Adică, într-atât s-au autovictimizat, încât au considerat undeva în subconştientul lor că lucrul acesta l-au meritat.
Nu în ultimul rând, am făcut şi constatări că de către anumiţi reprezentanţi ai autorităţilor publice se pare că aceste metode constituie o modalitate de a-şi afirma autoritatea, forţa. Deci, până la urmă vorbim şi despre nişte complexe, de inferioritate sau profesionale, pe care le au acestea. De aceea, totul depinde de cât de eficiente vor fi măsurile întreprinse la nivel naţional de a combate acest fenomen, de a informa opinia publică, de a supune periodic la unele testări psihologice a organelor implicate şi care se presupune că cel mai des aplică astfel de măsuri, de a investiga şi de a monitoriza cât mai des aceste posibile cauze sau să se depisteze cât mai precoce astfel de cazuri.
Şi nu în ultimul rând să se sancţioneze cât mai drastic. Până la urmă cel mai bun efect social va avea anume sancţionarea şi aducerea în public a acestei acţiuni.”