Educaţi cu precădere în comunism, românii ştiu că mărimea contează şi că, la un moment dat, acumularea cantitativă va produce un salt calitativ, conform dialiecticii leniniste. De aceea se bat pe cifre, nu pentru că le e mai drag adevărul decât corectitudinea politică.
Matematica trece prin momente de cumpănă şi mari încercări. În primul rând, trebuie să întindă de zerourile din buget pentru a da bine în faţa experţilor de la Fondului Monetar Internaţional chiar dacă aceştia îi cunosc toate intimităţile şi nu se lasă amăgiţi de falsele perspective şi punctele de fugă ale arhitecturii bugetare. Guvernul stăpâneşte suficient de bine arta seducţiei şi ştie să pună virgulele corecte, pentru a-i convinge pe finanţiştii Fondului că lucrurile merg dinspre răul stagnării către binele creşterii economice, aşadar ar mai putea primi o tranşă consistentă de bani, să aibă de unde presăra cu petale de trandafiri şi bune intenţii drumul către votul pentru Parlamentul European şi preşedinţie.
Poate că şi corecţia făcută zilele acestea de statisticieni, care au stabilit că România a înşelat prognozele şi a înregistrat o creştere economică (chiar dacă îngropată după o virgulă şi alte zerouri), este tot o genoflexiune a aritmeticii în faţa necesităţii politice de a păstra economia României în zona de emergenţă şi de a dacertitudini investitorilor pe care criza i-a făcut prudenţi şi neîncrezători.
Un alt front matematic s-a deschis, ca în fiecare an, la examenul de bacalaureat unde numărul absolvenţilor laureaţi, dublu faţă de anul trecut, a stârnit un război la baionetă între cei care privesc cu optimism şi înţelegere sistemul educaţional, acceptându-i limitele şi deficienţele, şi cei care consideră că mare parte din populaţia şcolară, elevi şi cadre didactice, ar trebui să facă un stagiu prin şcolile ajutătoare. Scandalul a fost declanşat nu doar de subiectele la matematică ridicol de uşoare, după cum susţin cârcotaşii de partid, ci şi de corupţia care ar fi otrăvit pe scară largă şi timp îndelungat sistemul de evaluare şcolară. Mai multe cadre didactice dintr-un binecunoscut liceu bucureştean, „Dimitrie Bolintineanu”, par să fi organizat un sistem de protecţie şi extorcare de bani inspirat de cel al familiilor mafiote sau de funcţionarea parteneriatului public-privat în mediul de afaceri. Indiferent de sistem, cert este că subiectele examenului par să fi fost cunoscute cu o oră înainte de a fi fost transmise liceelor, aşadar undeva sistemul de comunicaţii speciale s-a colmatat.
Însă este la fel de adevărat că, indiferent de modul în care ar fi decurs examenele de evaluare naţională sau bacalaureat, adversarii politici încălecaseră pe caii cei mari, gata să se ia în suliţi. Şi este straniu cum energia care ar putea fi consumată pe obţinerea unui buget mai mare pentru educaţie este consumată în deşertul politic, de nişte politicieni iritaţi că examenele nu le confirmă profeţiile, că sistemul educaţional nu este vid şi că există viaţă în şcolile româneşti.
Măcar în parte dacă s-ar fi risipit tot atâta fantezie şi energie în obligatoria şi mereu-amânata reformă a programei şcolare sau în schimbarea mentalităţilor la firul ierbii, prin inspectorate sau cancelarii şi tot am fi fost mai câştigaţi. Aşa, deosebirile continuă să fie fundamental-etice, pentru că nu ştim încă dacă obiectivele acestui examen sunt evaluarea retrospectivă a anilor de şcoală sau una prospectivă, care să influenţeze viitorul educativ al tânărului. Unii cred că bacalaureatul nu trebuie să aibă un nivel de excelenţă şi că trebuie doar să desprindă grâul abia încolţit al mediocrităţii de neghina analfabetismului. Greul abia urmează, spun ei, şi viaţa îi va selecta în cele din urmă, nu trebuie s-o facă un examen de contorsionism şcolar, stigmatizându-i pe adolescenţi cu un eşec încă de la începutul drumului. Ceilalţi cred că bacalaureatul ar trebui să fie un pat al lui Procust care să penalizeze doar limitele inferioare. Ei spun că notele generoase, venite din aritmetica subtil influenţată politic, nu fac decât decoreze inutil şi dăunător slaba pregătire a unor tineri pe care ministrul şi acoliţii săi vor doar să-i flateze acum, că tot au devenit potenţiali alegători.
Adevărata aritmetică în aceste zile se face însă dincolo de virgule, în paranteze şi în fracţii electorale, mai ales că Institutul Naţional de Statistică a anunţat, la aniversarea referendumului pentru demiterea preşedintelui Băsescu, cifrele definitive ale recensământului din 2011. Suntem mai puţini decât am fost pe listele electorale, fără a fi clar din ce motive. Puţin peste 20 de milioane şi circa 16 300 000 de alegători ceea ce ar face ca referendumul de anul trecut să fi fost valabil. Unii susţin că timpul nu mai poate fi dat înapoi, dar că Traian Băsescu ar trebui să recunoască faptul că a supravieţuit doar cu oxigenul înaltelor feţe judecătoreşti. Măcar această reverenţă s-o facă în faţa unor cifre golite de halucinogene politice.
De partea cealaltă, preşedintele însuşi, secondat o clipă mai târziu de şeful statisticienilor, a afirmat că aceste cifre nu spun nimic relevant despre numărul alegătorilor, pentru că multe sute de mii, milioane chiar s-ar afla la muncă în străinătate (statisticienii spun că doar circa 700 de mii) ori au refuzat să se lase recenzaţi cum, de altfel, susţinea în 2011 însuşi viitorul actual premier care considera pe-atunci recensământul un moft costisitor. Pentru a se apăra de amintirea momentelor de panică de anul trecut, când susţinea că nu vrea să câştige la masa verde şi că, indiferent de procente, dacă românii nu-l mai vor, va pleca, preşedintele îşi trage pe el carapacea dispreţului, impenetrabilă la logica adversarului.
Premierului Ponta, care priveşte retrospectiv istoria prin prisma aritmeticii şi statisticii, îi transmite că nu s-a maturizat defel şi că a rămas acelaşi politician iresponsabil care stârnea avalanşa de acum un an. Recensământul e departe de a fi descâlcit iţele evidenţei populaţiei unde, după cum s-a constatat recent, au fost dublate sute de mii de coduri numerice personale, sporind brambureala generală şi entropia societăţii româneşti. Iar dacă ne uităm la cei care-l disecă astăzi şi-l relativizează în toate felurile chiar că ajungem la concluzia că recensământul este un moft costisitor care sporeşte caracterul aproximativ al lumii în care trăim.
Căci recensământul nu arată decât gradul mare de incertitudine socială şi frica de responsabilităţi a românilor care nu au vrut nici măcar în faţa chestionarului statistic să recunoască măcar în parte ceea ce sunt cu adevărat. Toţi cei care se simt nedreptăţiţi statistic protestează. Pentru că nu cred toţi că statistica este inocentă, considerând-o un test premergător excluziunii sau, cel puţin, marginalizării sociale.
Educaţi cu precădere în comunism, românii ştiu că mărimea contează şi că, la un moment dat, acumularea cantitativă va produce un salt calitativ, conform dialiecticii leniniste. De aceea se bat pe cifre, nu pentru că le e mai drag adevărul decât corectitudinea politică. Ungurii contestă că sunt doar puţin peste 6% iar rromii spun că sunt cu mult peste1,6 procente din populaţie cum reiese din socotelile recensământului. Nu e adevărat că sunt doar doi atei la o mie de locuitori, cum nu e adevărat că peste 90 din o sută de români sunt ortodocşi. Cifrele sunt contestate chiar şi de experţi care susţin că mulţi oameni au vrut să rămână în zona confortului social, nerecunoscându-şi statusul. Statistica începe să semene cu cercul care, odată mângâiat, devine vicios. Nicăieri nu pare mai valabil dictonul savant că observaţia perturbă fenomenul.
Tot mai des politicienii, indiferent de capacităţile lor intelectuale şi de nota luată la bacalaureat, îmbină plăcutul retoricii cu utilul ecuaţiilor matematice, mai ales a celor bine orientate politic, din dorinţa de a da greutate unor discursuri altminteri imponderabile. Se antrenează toţi să sprijine lumea şi vecia într-un număr. Poate şi pentru că matematica dă sentimentul echilibrului, clarităţii şi inevitabilului. Iar cine stăpâneşte inevitabilul este stăpânul audienţelor, al popularităţii şi al urnelor de vot. Devine inevitabil statistic şi necesar din punct de vedere istoric.