Moartea şi-a pierdut dreptul la intimitate, a devenit un eveniment în care relaţiile, statusul social, averea şi imaginea răposatului se dispută public.
Moartea unuia dintre liderii romilor a ridicat pentru câteva clipe istorice perdeaua de fum a propagandei şi i-am putut vedea pe vrăjitorii din Oz la treabă. Zile în şir, echipele de reporteri au urmărit pas cu pas traseul funebru al “carului alegoric”, cum în mod repetat l-au numit unii jurnalişti sugrumaţi de emoţie. Doar vorbeau despre un rege, nu? Emoţie trucată sau indusă de departamentul editorial? Ca de obicei, nu pariaţi pe emoţiile unei prese autiste sau pur şi simplu slujind grupului de interese care-i bagă banii în cont. Iniţial, mai toţi şamanii presei au empatizat pe prima pagină nu cu decedatul sau cu rudele de pe marginea catafalcului, ci cu grimasele patetice ale preşedintelui Băsescu. I-au consemnat cu sfinţenie coregrafia îndurerată, de la trimiterea la faţa locului a unui medic pe care până mai ieri îl detesta public, la survolul României pentru a fi primul la priveghi şi în paginile registrului de condoleanţe. Dacă pentru mulţi români supraponderali de atâtea ştiri senzaţionale, accidente sângeroase şi morţi iluştri, numele lui Florin Cioabă nu însemna prea mult la începutul crizei cardiace monarhice, după câteva zile a ajuns să-i hipnotizeze pe telespectatori care au, în secret, nostalgii dinastice şi admiră buzduganele puterii.
Desigur, fiecare om este stăpânul propriilor emoţii. Acestea sunt, însă, de uz intim şi e ruşinos să le expui nude public, la ore de maximă audienţă. Dar politicienii au şters de multă vreme graniţa dintre actorie şi politică. Emoţiile, sentimentele fac scandal, iar scandalul face rating. Decis să-şi determine contestatarii să uite proasta impresie pe care a făcut-o, de-a lungul timpului, comportamentul său discriminatoriu, dar şi să amenajeze un posibil bazin electoral pentru familie, Traian Băsescu umblă la emoţii. La emoţiile românilor de peste Prut, jucându-se cu coarda sensibilă a unionismului, sau la emoţiile minoritarilor din ţară: fie ei români din maghiarime sau romi din Sibiu. Acesta este primul paradox pus în evidenţă de ilustra dispariţie: faptul că ea nu e prilejul meditaţiilor despre fragilitatea umană şi deşertăciune, despre memorie sau omenie, ci despre putere. Locul liber lăsat de dispărut este umplut de diverşi indivizi care încearcă să manipuleze durerea, adevărată sau trucată, pentru a-şi îmbunătăţi performanţele politice sau jurnalistice. E unul dintre motivele pentru care carul funebru devine tot mai alegoric. Deşi momentul este solemn şi ar cere discreţie şi reţinere, ne întoarcem stereotip către cei vii care, cu grimasa durerii în colţul gurii, se luptă din greu să exploateze cât mai eficient nişa rămasă liberă. Deturnarea discuţiei e, aparent, un fel de a menaja sentimentele supravieţuitorilor, tabuizând moartea, cum şi era în vremuri de demult. Realitatea e că moartea şi-a pierdut dreptul la intimitate, a devenit un eveniment în care relaţiile, statusul social, averea şi imaginea răposatului se dispută public. Deturnarea discuţiei către putere nu este o formă de a escamota spaimele abisale faţă de eternitate şi moarte. Ratingul, mediatic sau electoral, audienţa au devenit alibiurile perfecte pentru abuzarea zilnică a misterelor vieţii şi morţii, ale naşterii şi căsătoriei. Recenta moarte nu face excepţie. Media şi aşa-zişii formatori de opinie demonstrează zilnic că acest conexiune reflexă nu are nicio legătură cu ruşinea sau cu necesitatea omenească de a proteja durerea de expunerea publică, ci cu obsesia generală faţă de putere şi control. Emisiunile de televiziune şi paginile de ziar au devenit o emisie aproape continuă de nuditate sufletească şi morală, de pornografie socială, de exhibiţionism sentimental, toate folosite ca rampe de lansare a unui produs pe piaţă. În cazul acesta, nu doar politicienii care au încercat să exploateze filonul politic al evenimentului ci şi fiul moştenitor care şi-a şi anunţat încoronarea şi intenţiile faţă de supuşi, într-o grăbită aplicare a legii salice.
Nu e mai puţin adevărat că în societatea românească nu este posibilă o discuţie profitabilă despre problemele etnicilor romi sau despre cele ale maghiarilor români. În proporţii de masă, şi politicienii, şi românii obişnuiţi ( de-ar fi să credem studiile sociologice) au mari dificultăţi în a-i accepta pe minoritarii etnici şi ar face orice să-i marginalizeze cu totul pe cei sexuali. Programele şcolare, propaganda politică şi biserica îi împing cu putere în această direcţie. Cărţile de istorie, religie şi română sunt intoxicate cu obsesii autohtoniste, protocroniste şi homofobe. Politicienii au mereu prin buzunarele de la piept discursuri patetic-patriotarde către populaţia română din Transilvania, exploatând din plin de falsul sentiment de minoritate, marginalizare şi insecuritate de care tot ei sunt, în mare măsură, responsabili. De asemeni, au mesaje pioase pentru ortodocşii din Vechiul regat şi-i asigură pe toţi că se vor opune legalizării relaţiilor gay cum o face partidul ortodoxului Dan Voiculescu. Desigur, puţini şi-ar recunoaşte făţiş homofobia sau xenofobia şi, de cele mai multe ori, această realitate este identificată doar pe baza actelor ratate de pe scena publică. De pildă, favorizarea explicită a mărfurilor româneşti sau recurentul proiect de a dubla în româneşte filmele străine. Iar în cazul de faţă, graba şi solicitudinea lui Traian Băsescu, care a ţinut să precizeze că prin ilustrul răposat dispare un om de seamă, un om-cheie în civilizarea etniei sale, că a citit cu plăcere producţia lirică a prinţesei-surori, afirmaţii atent alese care ilustrează nu doar încercarea de a reface o relaţie de încredere multă vreme ignorată sau degradată, dar şi tentativa de a recupera o monarhie de carton, o monarhie de terariu, care să substituie simbolic monarhia de drept a României, cea pentru care Traian Băsescu are cele mai curate resentimente, reconstituind într-un mediu controlat o alta, experimentală, inofensivă şi, desigur, ilegitimă. Poate că mânat de aceleaşi sentimente l-a şi favorizat pe prinţul Paul, un personaj neagreat de Casa regală, dar al cărui fiu este botezat de preşedinte. Acesta a spus-o şi a repetat-o: îl consideră pe regele Mihai un trădător care a vândut ţara Rusiei sovietice şi a abdicat în momente de cumpănă pentru România. Este o lecţie a istoriei ca tocmai în aceste zile, la 69 de ani de la 23 august 1944, momentul în care regele, avându-i alături pe liderii partidelor istorice, l-a arestat pe Ion Antonescu (preferatul preşedintelui) şi a decis întoarcerea armelor împotriva Germaniei naziste, problema monarhiei să fie pusă pe acest ton parodic. Este o altă iluzie care funcţionează perfect în aceste zile aparent confiscate de problema succesiunii monarhice. E drept, preşedintele îl detestă pe regele Mihai şi, cu siguranţă, nu a citit operele lui Carmen Sylva, dar a recuperat, apreciindu-l, fie şi postum, pe aşa-zisul rege al romilor, şi citind operele prinţesei Cioabă. Este monarhist cu cine merită. Pentru că un rege este şi el un simbol al puterii pe care e bine să-l foloseşti într-o campanie electorală. Cel puţin teoretic, “regele” pe care-l deplânge azi are audienţă mai mare. În treacăt fie spus, o audienţă cu certitudine mai mare decât strania lipsă de reacţia a partidelor guvernamentale care ratează, a câta oară? desemnarea unui ministru la transporturi după ce, parcă fără legătură, preşedintele a strâmbat din nas la auzul numelui. Ca şi în alte cazuri, acesta a fost semnalul pentru ca procuratura să înceapă ancheta care a dus la retragerea nominalizării. Un scenariu cu succes pus în scenă de pe vremea când Teodor Atanasiu era ministrul apărării.
Aşa că reporterul care vorbea despre carul alegoric al defunctului nu greşea prea mult. Doar că în cazul carului alegoric, ca şi în cazul carului triumfal, contează cine e sus şi ţine hamurile. În cazul celui funebru, contează cine e în urma carului.