Mesajul filmului lui Stere Gulea este, paradoxal, unul tonic, şi anume că există în fiinţa umană nebănuite resurse de generozitate, de tandreţe şi de solidaritate.
Prezentat în premieră zilele acestea la Bucureşti şi la Iaşi, filmul lui Stere Gulea Sunt o babă comunistă este ecranizarea romanului cu acelaşi titlu de Dan Lungu. Filmul abordează o temă delicată: percepţia trecutului recent, în speţă a regimului Ceauşescu. Într-adevăr, iar lucrul acesta e spus fără ocolişuri în film, mulţi români (statisticile o dovedesc) consideră că „era mai bine pe vremea lui Ceauşescu”, că democraţia şi capitalismul au adus dezordine, nesiguranţă, precaritate. Personajul principal, o femeie simplă, fostă muncitoare, izbucneşte la un moment dat şi reia toate clişeele „nostalgicilor”: comunismul a făcut blocuri, uzine, fabrici, dădea de lucru la toată lumea şi chiar dacă nu se găsea mai nimic în magazine lumea „se descurca” şi frigiderele erau pline etc., etc. Sigur, această imagine idilică poate fi uşor contrazisă: nu toată lumea „se descurca” iar procurarea alimentelor de strictă necesitate devenise o aventură sinistră, uzinele şi combinatele funcţionau în gol, blocuri se construiau nu doar în aşa-zisul „lagăr socialist” ci şi în toate ţările capitaliste ş.a.m.d. Cu adevărat proprie regimului comunist a fost altceva, şi anume înjosirea individului, transformarea lui într-o marionetă, bună doar să aplaude şi să strige lozinci. Filmul inserează numeroase secvenţe în alb-negru, cu imagini de la delirantele demonstraţii în cinstea lui Ceauşescu, după cum cenuşii sunt şi imaginile, tot de prin anii 70-80, ale unui cotidian tern, obosit, dezolant.
Sunt o babă comunistă excelează la mai multe capitole: interpretare, imagine, coloană sonoră. Momentele de un umor irezistibil alternează cu altele de o autentică vibraţie lirică, iar aici un mare merit le revine protagoniştilor, actorii Luminiţa Gheorghiu şi Marian Râlea. Spuneam la început că tema este delicată pentru că e greu adesea să distingi între privire detaşată şi privire nostalgică asupra trecutului, Mă gândesc spre exemplu la lungul generic final unde, pe un superb fond muzical, sunt filmate din elicopter obiective industriale abandonate, ajunse aproape în stare de ruină. Să nu se înţeleagă totuşi că avem a face cu un final demoralizator. Mesajul filmului lui Stere Gulea este, paradoxal, unul tonic, şi anume că există în fiinţa umană nebănuite resurse de generozitate, de tandreţe şi de solidaritate.