Oamenii puterii consideră că memoria colectivă are un orizont care se întinde pe un an în urmă după care se şterge automat.
Un preot vasluian duce muncă de activist lipind afişe împotriva exploatării gazelor de şist prin fracturare hidraulică. Episcopia e gata să-l treacă în ilegalitate, că se împotriveşte voinţei Domnului Băsescu. Şi a altor domni şi doamne de la guvern. Însă preotul se bucură de susţinere populară şi e gata de martiriu pentru credinţa sa că nu e bine să-l aţâţi pe diavol, forându-i vizuina. I s-au alăturat şi alţii la fel de convinşi că noua tehnologie va descătuşa fiare subterane care ne vor aduce mai aproape de bezna infernală.
Mai an, Uniunea Social Liberală era adusă la putere de valurile mâniei populare, iar viitura mătura şi îngropa resturile Partidului democrat, considerate impure şi compromise, în substraturile geologice ale politicii pentru că mai toţi erau convinşi că strategiile lui politice sunt influenţate de preşedintele Băsescu şi de grupul de interese din jurul acestuia.
Mesajul opoziţiei de-atunci era că Judecata de Apoi a puterii are loc acum. Roşia Montană şi Bârladul, unde ar fi urmat să fie exploatate gazele de şist, erau cele două capete ale axului în jurul căruia se învârtea lumea pestriţă a protestatarilor de la începutul lui 2012. Opoziţia de-atunci lucra din greu cu cifre şi vorbe mari pentru a înfiera corupţia şi a demasca vampirii poporului. Traian Băsescu, brusc interesat de această temă, dar şi în răspăr cu comisia europeană de mediu, evoca în public proiectul spunând că aduce aur pentru mai multe generaţii şi că asemenea exploatări pun economia şi populaţia la muncă. El îi acuza de laşitate pe foştii şi actualii membri ai guvernului, (implicit şi involuntar, pe sine însuşi care era la Cotroceni de şapte ani când lansa aceste acuzaţii) pentru că nu au luat o decizie în anii de când s-a semnat contractul.
Ca să ne păzească de amenzile pentru otrăvirea mediului, fiica europarlamentară a preşedintelui pleda şi ea în faţa Parlamentului European în favoarea acestui proiect, dizolvând pastila amară a cianurii în pelteaua unui program economic de dezvoltare durabilă care ar scoate ţara din faliment. Ministrul mediului de-atunci, Ladislau Borbely, spunea şi el că exploatarea de la Roşia Montană este o prioritate iar zăcămintele de-acolo sunt strategice. Chiar dacă mai ridica două trei obstacole administrative în calea proiectului, ministrul spunea că nicio ţară nu şi-ar permite să nu exploateze un tezaur cu 300 de tone de aur şi 1600 de tone de argint.
În replică, politicienii opoziţiei susţineau că românii sunt puşi să aleagă între glonţul falimentului economic şi cianura exploatărilor aurifere. De pildă, soţia premierului de acum, Daciana Sârbu, susţinea că afirmaţiile lui Traian Băsescu sunt iresponsabile, cinice şi profund imorale. Am putea legaliza, la fel de bine prostituţia şi comerţul de droguri, care ne-ar aduce de asemenea beneficii imense, spunea europarlamentara. Alţii au cerut desecretizarea dosarului pe care supraproducţia de mită şi comisioane l-a tras la fundul arhivelor. Iar Relu Fenechiu, pe vremea când meseria nu-i devenise brăţară de aur, îi cerea preşedintelui printr-o scrisoare deschisă, să reevalueze sprijinul acordat proiectului Roşia Montană, dând de înţeles că presiunile prezidenţiale sunt fără precedent şi personal-interesate deci corupte.
Dar indignările de-atunci nu aveau nicio legătură cu revolta din stradă, ci doar cu seismograful scenei politice care anunţa deja cutremure majore în galeriile din dreapta şi o lentă intoxicare cu putere în centru stânga. Singura legătură a politicienilor cu protestatarii din stradă era ecranul televizoarelor unde evoluau seară de seară acompaniaţi în fundal de petarde, gaze lacrimogene şi lupte cu jandarmi, adică elixirul virilităţii pentru orice partid din opoziţiei. S-a dovedit, o dată în plus, că nemulţumirea şi disperarea au un preţ electoral pipărat, transformând partidul democrat aflat atunci la guvernare într-un simplu ornament parlamentar.
După o perioadă de tergiversări şi de schimburi de replici de la mare depărtate, premierul Victor Ponta a hotărât să-i satisfacă preşedintelui şi capriciul acesta, că tot s-a decis să scoată 10 milioane de euro din puşculiţa guvernului pentru un avion nou, să se joace împreună, curtenii de la Cotroceni cu cei de la Palatul Victoria. Astfel că Victor Ponta a aprobat exploatarea de la Roşia Montană, trimiţând documentul în Parlament pentru a fi votat. Este neclar dacă Ministerul mediului a semnat, deşi după ce a toastat fără economie de cuvinte pentru exploatarea gazelor de şist, Rovana Plumb nu ar avea de ce să nu bea şi paharul acesta de cianură.
Ministrul culturii Daniel Barbu spunea, mai degrabă cinic, zilele trecute, că e posibil ca peste vreo şapte ani Roşia Montană să fie un sit trecut pe lista UNESCO. Făcea această afirmaţie după o vizită în zonă, o vizită inutilă de vreme ce câteva zile mai târziu, guvernul adopta proiectul care va arunca în aer kilometri de exploatare din vremea romanilor şi va afecta ireversibil, spun organizaţiile ecologiste, clădirile tereziene şi cetatea Alburnus Maior de pe Dealul Cetăţii. Supunerea la votul parlamentar a unui act normativ este un procedeu fără precedent care ar trebui să dea ceva legitimitate politică unei decizii eminamente administrative. Guvernul n-o face, de regulă, decât în cazul unor hotărâri majore, în cazul programelor de guvernare sau al proiectelor de dezvoltare strategică. Însă după catastrofa ecologică de la începutul anului 2000 când digul unui lac de decantare din Baia Mare s-a rupt şi borşul otrăvit de cianură a ajuns în Tisa şi apoi Dunăre, depopulând apele şi producând dezechilibre ecologice majore, niciun guvern nu mai vrea să-şi treacă aşa ceva în palmares. Mai ales că singura măsură administrativă de dezvoltare durabilă în mai toate mandatele guvernamentale a fost distrugerea sistematică a ecosistemului prin exploatări sălbatice şi investiţii simbolice, mereu sub acoperirea legii şi în favoarea clienţilor personali sau de partid.
Cianura de la Roşia Montană nu a folosit decât exorcizării adversarilor politici. Din tot acest labirint schizofren rezultă o reţea de complicităţi care transcende aşa-zisele doctrine politice sau interesul public şi trasează în filigran câmpul magnetic care atrage chiar şi pilitura de aur spre subteranele grupurilor de interese. În ciuda promisiunii că va renunţa la proiectele dubioase şi că va demantela reţelele clientelare, puterea actuală a transformat aceste procedee în metode de lucru.
După schimbarea de putere nu a urmat demontarea marilor acte de corupţie, nici prezentarea transparentă a falimentului bugetar, nici expunerea publică a corupţilor evadaţi în paradisuri fiscale cu banii din subteranele lor infernale. Nu au fost anulate contractele păgubitoare şi nici negociate altele noi, mai avantajoase. Un an de guvernare nu a însemnat decât legitimarea unei însemnate părţi din acele măsuri care scoseseră lumea în stradă şi opoziţia la televizor. Se pare că oamenii puterii consideră că memoria colectivă are un orizont care se întinde pe un an în urmă după care se şterge automat şi e numai bună să plantezi cu foreza noile teme politice şi viitoarele subiecte ale campaniei, chiar dacă acestea sunt plagiate după ale adversarilor.
Indiferent de partid şi doctrină şi chiar dacă e părăsit în pustiuri, animalul politic, domesticit de foamea lui patologică de putere şi securitate, îşi va căuta mereu turma şi păstorul. Nu obligaţiile faţă de electorat, ci chemarea stăpânilor e cea care-i dă vitalitate. Ar trebui să fie, deopotrivă, şi un semnal pentru ieşirea din pubertate a electoratului căci cu ajutorul lui opoziţia a rupt picioare de lut ale politicienilor majoritari doar, pentru a le lua locul şi a-i depăşi în aroganţă şi pofte. Nu-li sperie demonii zgândăriţi de cupele excavatoarelor prin subterane antice sau de foreze pe marile câmpuri gazifere. El ştie că acolo, în subterane, nu sunt forţe drăceşti, ci oamenii lor şi aceştia muncesc fără istov pentru dezvoltarea durabilă a propriei reţelei de putere, greaua şi plăcuta moştenire a tuturor schimbărilor de garnitură politică.