O analiză a semnificațiilor zilei de 31 august, Ziua Limbii Române.
Limba română este „fundamentul identității naționale” se spune în expunerea de motive a proiectului de lege privind instituirea Zilei Limbii Române, depus în 2011 la Parlament României în perioada guvernării de dreapta și votat abia în primăvara acestui an.
Printre semnatari s-au aflat și cinci parlamentari maghiari, iar în expunerea de motive a legii se vorbește despre importanța limbii în „consolidarea unei societăți puternice și unite”.
„Încă din 1990, limba română este sărbătorită în fiecare an pe 31 august în Republica Moldova”, se mai precizează în expunerea de motive a legii, care mai menționează că din 2006 încoace, la această dată este organizat pe treptele Teatrului Național din București, Concertul limbii române, eveniment, care alături de altele de acest fel „reprezintă dovada faptului că limba este cel mai puternic instrument de păstrare a identității naționale”.
Legea prin care se institutie sărbătorirea Limbii române are două articole din care rezultă că instituțiile administrative trebuie să arboreze steagul țării, iar ambasadele, radioul și televiziunea publică pot face programe speciale dedicate acestei zile.
Oficialitățile de la București susțin că există circa 30 de milioane de vorbitori de limbă română, din care cam 25 de milioane o au ca limbă maternă.
Potrivit Ministerului Român de Externe, la universitățile de pe toate continentele există în total 43 de lectorate de limba română și urmează să se mai deschidă încă două în această toamnă, în Kazahstan și în Finlanda.
Cea mai mare catedră de limbă română din afara granițelor se află la Seul, în Coreea de Sud, unde studiază 150 de studenți.
De ce au ales parlamentarii români aceeași dată de sărbătorire a limbii române ca moldovenii, care au instituit ziua limbii române pe 31 august, încă din 1989? În primul rând pentru a dovedi că pe ambele maluri ale Prutului există aceeași simbolistică, apoi fiindcă nu ar fi avut oricum o altă dată istorică în jurul căreia să creeze un nou mit.
Președintele român, Traian Băsescu încearcă dealtfel de mai multă vreme să-i convingă pe liderii de la Chișinău să renunțe la sintagma de limbă moldovenească din Constituția Republicii Moldova, dar deocamdată reprezentanții partidelor pro-europene nu par prea entuziaști.
Pe lista de urgențe naționale a șefului statului român se află, în același registru, încercarea de a uni comunitățile vorbitoare de limbă română din Ucraina, unde divizarea este între români și moldoveni, și din Serbia, unde delimitarea se face între români și vlahi, deși cu toții vorbesc aceeași limbă.
Astfel de divizări slăbesc puterea de manevră a comunităților de limbă română, iar prin scăderea numărului de persoane aparținând grupului se pot pierde drepturi câștigate cu greu la masa verde a diplomaților.
De pildă în Ucraina minoritățile naționale beneficiază prin lege de același drepturi de care dispun și maghiarii din România, iar în Serbia lucrurile se îndreaptă în același sens. Astfel în localitățile în care cel putin 20 la sută dintre locuitori aparțin aceluiași grup etnic, autoritățile sînt obligate să le ofere acestor minoritari școli, servicii administrative și juridice în limba lor.
Divizarea acestor grupuri în români și vlahi (Serbia) sau români și moldoveni (Ucraina) le scade vorbitorilor de limbă română șansele de a beneficia de astfel de drepturi.
Pe de altă parte, dacă aceste grupuri se autodefinesc istoric cu etichetele de vlahi și moldoveni, e greu de crezut că vor fi de acord să-și schimbe denumirea, cu atât mai mult cu cât atât oficialii sîrbi cât și cei ucrainieni au tot interesul să mențină, și poate chiar să stimuleze, ruptura.
Așadar limba română deși rămâne suportul identității naționale, nu pare să aibă, cel puțin deocamdată și atributul comasării, al unificării și al aducerii la același numitor comun al tutror vorbitorilor de limbă română.
Nici unirea din 1918 nu a fost făcută de limba română, ci de jocul de putere din regiune, așadar limba rămâne argumentul, nu și mijlocul prin care etnicii români pot fi adunați sub aceeași umbrelă.
Printre semnatari s-au aflat și cinci parlamentari maghiari, iar în expunerea de motive a legii se vorbește despre importanța limbii în „consolidarea unei societăți puternice și unite”.
„Încă din 1990, limba română este sărbătorită în fiecare an pe 31 august în Republica Moldova”, se mai precizează în expunerea de motive a legii, care mai menționează că din 2006 încoace, la această dată este organizat pe treptele Teatrului Național din București, Concertul limbii române, eveniment, care alături de altele de acest fel „reprezintă dovada faptului că limba este cel mai puternic instrument de păstrare a identității naționale”.
Legea prin care se institutie sărbătorirea Limbii române are două articole din care rezultă că instituțiile administrative trebuie să arboreze steagul țării, iar ambasadele, radioul și televiziunea publică pot face programe speciale dedicate acestei zile.
Oficialitățile de la București susțin că există circa 30 de milioane de vorbitori de limbă română, din care cam 25 de milioane o au ca limbă maternă.
Potrivit Ministerului Român de Externe, la universitățile de pe toate continentele există în total 43 de lectorate de limba română și urmează să se mai deschidă încă două în această toamnă, în Kazahstan și în Finlanda.
Cea mai mare catedră de limbă română din afara granițelor se află la Seul, în Coreea de Sud, unde studiază 150 de studenți.
De ce au ales parlamentarii români aceeași dată de sărbătorire a limbii române ca moldovenii, care au instituit ziua limbii române pe 31 august, încă din 1989? În primul rând pentru a dovedi că pe ambele maluri ale Prutului există aceeași simbolistică, apoi fiindcă nu ar fi avut oricum o altă dată istorică în jurul căreia să creeze un nou mit.
Președintele român, Traian Băsescu încearcă dealtfel de mai multă vreme să-i convingă pe liderii de la Chișinău să renunțe la sintagma de limbă moldovenească din Constituția Republicii Moldova, dar deocamdată reprezentanții partidelor pro-europene nu par prea entuziaști.
Pe lista de urgențe naționale a șefului statului român se află, în același registru, încercarea de a uni comunitățile vorbitoare de limbă română din Ucraina, unde divizarea este între români și moldoveni, și din Serbia, unde delimitarea se face între români și vlahi, deși cu toții vorbesc aceeași limbă.
Astfel de divizări slăbesc puterea de manevră a comunităților de limbă română, iar prin scăderea numărului de persoane aparținând grupului se pot pierde drepturi câștigate cu greu la masa verde a diplomaților.
De pildă în Ucraina minoritățile naționale beneficiază prin lege de același drepturi de care dispun și maghiarii din România, iar în Serbia lucrurile se îndreaptă în același sens. Astfel în localitățile în care cel putin 20 la sută dintre locuitori aparțin aceluiași grup etnic, autoritățile sînt obligate să le ofere acestor minoritari școli, servicii administrative și juridice în limba lor.
Divizarea acestor grupuri în români și vlahi (Serbia) sau români și moldoveni (Ucraina) le scade vorbitorilor de limbă română șansele de a beneficia de astfel de drepturi.
Pe de altă parte, dacă aceste grupuri se autodefinesc istoric cu etichetele de vlahi și moldoveni, e greu de crezut că vor fi de acord să-și schimbe denumirea, cu atât mai mult cu cât atât oficialii sîrbi cât și cei ucrainieni au tot interesul să mențină, și poate chiar să stimuleze, ruptura.
Așadar limba română deși rămâne suportul identității naționale, nu pare să aibă, cel puțin deocamdată și atributul comasării, al unificării și al aducerii la același numitor comun al tutror vorbitorilor de limbă română.
Nici unirea din 1918 nu a fost făcută de limba română, ci de jocul de putere din regiune, așadar limba rămâne argumentul, nu și mijlocul prin care etnicii români pot fi adunați sub aceeași umbrelă.