„Oboseala extinderii” și „povestea de succes”.
În trecutul încă recent, dupâ 1989, altfel zis dupa căderea comunismului, Uniunea Europeană a trecut prin mai multe valuri de extindere „la pachet” care erau de fiecare dată un exemplu de optimism politic permanent, la limita utopiei.
Cel mai mare val al extinderii rămâne cel din 2004, cand au fost promite 10 țări, dintre care 8 foste comuniste, plus Malta și Cipru.
Pe atunci, încă se mai credea că extinderea e permanentă, ineluctabilă și limitată doar geografic. Pe atunci încă se mai vorbea despre primirea in UE a Israelului și s-a pus intrebarea de a decide daca Rusia si Marocul nu ar trebui primite, în ideea ca ar face vreodată cerere.
In 2007 au fost primite tot „la pachet” România și Bulgaria, care în 2004 nu fuseseră considerate suficient de pregătite.
In acel moment, iarăși, mai functiona optimismul consistent în a considera ca o țară, desi nu este total pregătită, se poate democratiza total după intrarea in UE.
Exemplele erau Spania, Portugalia si Grecia care, cu toatele, au fost primite in UE imediat dupa căderea dictaturilor respective, ceea ce a accelerat modificarea mentalitatilor si a structurilor lor sociale.
Mai recent, însă, s-a ajuns la ceea ce a fost numit „oboseala extinderii”.
In primul rînd, opinia publică occidentală si-a pierdut orice entuziasm pentru primirea de noi membri.
Criza economică si unele derive politice au arătat ca unele din țările primite „la pachet” nu sint nici pregătite economic si nici chiar atat de democratice.
Apoi, intervine si cazul Turciei. Dupa ce a fost acceptată candidatura acestei țări si s-au inceput foarte serios negocierile de aderare, multi politicieni occidentali au descoperit ca nu ar putea să „vândă” opiniei de acasă ideea primirii in UE a unei țări musulmane cu aproape 80 de milioane de locuitori, altfel zis o populație apropiată de cea a Germaniei.
A mai intervenit apoi si fenomenul invers: de doua ori, doua țări nordice prospere, Norvegia si Islanda, nu au dorit să intre in UE. Altfel zis, au refuzat ele. Islanda a facut-o chiar anul acesta, dupa ce isi începuse negocierile de aderare.
Singura altă țară care are statutul de candidat, Muntenegru, încă nu si-a inceput negocierile, asa încât, pentru moment, utopia primirii Serbiei si a tuturor țărilor din Balcani si a Europei care merge pînă la Vladivostok a fost înghețată.
------------
Vorbindu-le recent ambasadorilor acreditaţi la Bucureşti, şefa diplomaţiei moldoveneşti, Natalia Gherman, a reiterat un îndemn adresat anterior de autorităţile de la Chişinău statelor membre ale Uniunii Europene, anume ca acestea să trateze individual fiecare ţară din Parteneriatul Estic, atunci când evaluează succesele lor în drumul spre Europa.
De ce ar insista Moldova pe această diferenţă, din moment ce anume aceasta este chiar abordarea fundamentală pe care se bazează Uniunea Europeană atunci când îşi construieşte relaţia cu vecinii din est? Este bine cunoscut principiul „more for more” al UE - beneficii individuale în funcţie de rezultat. Iată o explicaţie a expertului de la IDIS Viitorul, Eduard Ţugui:
„Republica Moldova astăzi sigur că este interesată să fie făcută diferenţierea. Pentru că timp de trei ani a fost lăudată ca fiind un lider a Parteneriatului Estic, „o poveste de succes” a acestui proiect al UE. Sigur că Moldova nu ar vrea să fie tratată de pe aceeaşi poziţie cu Belarusul, de exemplu, sau Azerbaijanul - ţări care nu au fost foarte interesate de oferta UE”.
Țugui crede, pe de altă parte, că desele comparaţii între Moldova, Ucraina, Georgia şi Armenia se datorează unui interes mai mult sau mai puţin similar al acestor ţări față de apropierea de UE.
Asta nu înseamnă, mai spune expertul, că dacă Ucraina, bunăoară, ar rata şansa să semneze la toamnă Acordul de asociere, acelaşi lucru i s-ar întâmpla şi Republicii Moldova, care speră să parafeze un acord similar la Vilnius:
„Pentru că diferenţierea este gândită astfel încât să stimuleze pe cei care se pregătesc mai bine, implementează reformele, să-i dea ca exemplu pozitiv celorlalte state din Parteneriatul Estic ca să-i urmeze, şi nu invers: adică să tragă statele cu realizări mai mari înapoi, spre cele ce trenează cu reformele.”
În privinţa nenumăratelor îndemnuri adresate Chişinăului de către România, avocatul cel mai activ din UE al Republicii Moldova, de a încerca să prindă „trenul balcanic” în drumul spre Europa, Eduard Ţugui spune că el personal s-ar fi bucurat dacă Moldova reuşea această performanţă, dar nu crede că ar fi fost posibil. Oricum, merita să se fi încercat, mai subliniază expertul:
„Pentru că în Balcani s-au semnat acorduri de stabilitate şi asociere, care conţin perspectiva aderării, şi s-au semnat acorduri separate pe comerţ. În cadrul Parteneriatului Estic, ca şi în întreaga politică de vecinătate, se semnează acorduri de asociere care nu conţin perspectiva aderării, dar includ în schimb acordurile de liber schimb. Acestea au fost incluse pentru că altfel acordurile de asociere vizând ţările din parteneriatul estic ar fi fost lipsite de substanţă.”
Din câte vedem, noi nu am prins trenul balcanic şi am rămas să negociem practic aceleaşi documente pe care le negociază statele parteneriatului estic.”
E vorba, în cazul Moldovei, exclusiv de o rapiditate distinctă faţă de alte membre ale Parteneriatului Estic, în realizarea reformelor, mai punctează Eduard Ţugui, din care rezultă şi aşteptarea Chişinăului că va fi recompensat cu o mai mare generozitate.