Cel mai bun prieten al câinelui

Un copil de patru ani a fost ucis de un câine într-o parc bucureştean. După ce valul emoţional s-a spart de ecranele televizoarelor, s-au auzit cârcotaşi care au spus că de vină era copilul care se dusese la furat fier vechi. Apoi, fratele în vârstă de şase ani, că l-a abandonat. Apoi bunica, pentru că moţăia pe bancă în parc şi că nu i-a supravegheat suficient de vigilentă. Vinovaţi mai erau şi părinţii că de ce-şi lasă copiii cu bunica. Izolaţi şi paralizaţi de moarte sau de durere, aceştia nu s-au mai putut apăra. Nici nu prea puteau pentru că toţi au sărit să-i îmbrăţişeze, ca să apară în cadru şi să profite de emoţia publică, plângându-le la comandă pe umeri. Doar românul e crescut la şcoala telenovelelor!

Şeful Federaţiei de Fotbal le-a oferit chiar părinţilor, din propriul buzunar, un bilet de consolare la un meci important. Să se distreze şi ei, poate uită de copil. Fotografia băiatului a fost publicată peste tot, jurnaliştii spunând că e de interes public, şi a devenit imaginea unui nou produs comercial-politic. Sorin Oprescu, primarul cu reflexe întârziate care şi-a câştigat mandatul învingându-l pe buldogul partidului democrat şi promiţând rezolvarea problemei câinilor vagabonzi, a apărut cu lacrimi în ochi spunând că organizează un referendum referitor la eutanasierea acestora. O metodă bună de a eluda problema etică a unui sacrificiu de masă aruncând-o în cârca majorităţii.

Preşedintele, un supravieţuitor al acestor referendumuri, a dat lecţii de umanism, spunând că el ia câinii vagabonzi acasă, dar că acum e vorba despre viaţa unui copil şi că această problemă trebuie soluţionată cât mai repede. Dar vrea cu adevărat s-o rezolve cineva?

Suntem prizonierii trecutului care ne latră şi ne muşcă. Câinii vagabonzi sunt produsul catastrofei urbane petrecute în oraşele României, vandalizate de „ctitoriile” comuniste. Acolo cvartale întregi de case au fost rase până la firul ierbii pentru a se înălţa cartierele-dormitor. Oamenii au fost înghesuiţi în nişte pătrăţele igrasioase în vreme ce câinii abandonaţi şi-au împărţit geografia maidanelor în cnezate şi voievodate şi cine ştie ce balade istorice scriu ei despre luptele cu oamenii. Iar oamenii au contribuit din plin la ciocnirea civilizaţiilor canină şi umană. Dacă nu sunt vandabili, abandonează puii propriilor căţei prin parcuri sau prin boscheţii de pe marginea străzilor, cică în mediul natural. Acolo sunt crescuţi de sufletele mari ale iubitorilor de animale care-şi fac veacul pe-acolo, iar ideea că aleea cu pricina le aparţine îi face pe căţei să devină adevăraţi dulăi. Nu s-ar muta în altă parte, fie pâinea cât de rea. Uneori oamenii îi cresc în spatele blocului şi se amuză din suflet cât sunt de simpatici. Alteori organizează lupte între cei mici, ca să-i pregătească pentru viaţă. Când cresc mai mari, îi alungă cu pietre sau îi îmbarcă într-o maşină şi-i lasă în partea cealaltă a oraşului, să se lupte pentru noi teritorii cu haitele băştinaşe. Alteori, omul se asociază şi el în diverse tipuri de organizaţii, partide, instituţii, să câştige şi el o pâine albă din soluţionarea problemei. Contribuţia lui la rezolvarea problemei câinilor devine mai complexă: câinii sunt vaccinaţi uneori chiar cu seruri şi nu cu apă oxigenată, sunt consultaţi, sterilizaţi în acte, uneori şi în realitate, ţin prima pagină a blogurilor şi a publicaţiilor cu adevărat umaniste, care pun preţ pe viaţa animalelor.

Există o industrie de PR canin mai dezvoltată decât cea pentru bolnavii de cancer sau pentru oamenii care fac dializă. Dacă vreţi să vedeţi cu ochii dumneavoastră că toţi câinii ajung în rai, vizitaţi aceste pagini de internet sau citiţi aceste reviste. Nicăieri nu s-a rafinat într-atât corectitudinea politicii paşilor mărunţi, preocupată să câştige mai întâi dreptate pentru câini şi abia apoi, în viitorul de aur, pentru zecile de mii de persoane muşcate de aceştia.

O maşină de tăiat bani la câini care a mursecat deja zeci de milioane de euro din bugetele primăriilor. Sunt banii dumneavoastră pentru consultaţii, adăposturi, comitete şi comiţii, mâncare canină, doctori şi doctorii. Această delăsare generalizată ţine problema trează, că e bună ca temă electorală şi pentru deturnarea fondurilor bugetare. A fost atât de mult amânată că a evoluat şi a devenit o problemă umanitară.

Politicienii şi asociaţiile canine ţin la tema aceasta ca un buldog la pulpa din care au apucat să muşte. În societatea aceasta trebuie să fii puţin câine, să răzbaţi. Oamenii nu au reuşit să civilizeze decât în mică măsură câinii, dar au deprins multe de la ei. Corect este să spui că omul e cel mai bun prieten al câinelui. Nenumăratele fapte câineşti, de la lătrături, până la muşcături, marchează teritoriile şi pătează istoria socială a oamenilor. Scena politică turbează deseori, unii politicieni îşi conduc micile haite de acoliţi pentru a-şi extinde teritoriile. Uneori îşi aleg ca şefi pe cei cu colţii lungi, dar şi pe cei mai pricepuţi să aducă haitei sale fonduri europene, funcţii, prestigiu, putere. Au câte un moment de pauză doar când sunt preocupaţi să mănânce din troaca bugetară. Atunci, cu firimiturile fiscale pe blană, se umanizează. Evident că, de vreme ce câinele vagabond a fost atâta timp o muză financiară şi doctrinară pentru unii politicieni, aceştia ar vrea să-i ia locul.

Poate că aceste ambiguităţi comportamentale au făcut ca opinia publică să fie disfuncţională, gândind şi simţind în timpi diferiţi, asincroni, deşi manifestanţii împotriva exploatării aurului de la Roşia Montană vântură lozinci cu vagi implicaţii canine, de genul „Ieşiţi în stradă, popor de oi, că vă mănâncă lupii”. Avem, pe de-o parte, mitinguri şi marşuri care durează zile în şir pe tema viitoarei exploatări de la Roşia Montană, acolo unde, decopertată de proteste, ironii şi campanii mediatice, stă inima de aur, rece şi inertă, a unei puteri politice incapabilă de decizii definitive.

Pe de altă parte, avem o tăcere civică suspectă în privinţa copilului omorât de câini, o tăcere care pare să fi amuţit chiar şi plânsetele familiei. Nu se aude decât sonorul televizoarelor şi ştim că lumina televizoarelor este raza morţii pentru sentimente, decenţă şi omenie. Mama băiatului a chemat lumea la protest încercând să-i scoată pe oameni din apatie. Îi va emoţiona plânsetul unei mame? Teoria mulţimilor nemulţumite spune că mitingurile tind să aglutineze protestele marginale, să şi le asume. Dar puţine sunt lucrurile care i-ar mai scoate pe oameni în stradă. Indignarea nu mai este unul dintre ele.

Mitingul împotriva exploatării la Roşia Montană, un spectacol în sine la periferia unui festival Enescu plin de staruri şi lume bună, îşi propune să transmită un mesaj clar, concis, fără paraziţi, bun pentru export mediatic. Nu este, ca la nenumăratele proteste care au ocupat Piaţa Universităţii din Bucureşti, un miting la care să se asocieze oricine crede că a găsit acolo, pe stradă, un câmp de luptă cu abuzurile puterii, ci un congres volant al ecologismului la care participă şi mulţi auxiliari, poate indignaţi şi din alte motive decât de faptul că un capitalist veros vrea să otrăvească un colţ de ţară, dar respectuoşi ca nişte oaspeţi care nu mănâncă decât ce li se pune în faţă. Este prezentat drept rodul nemulţumirii spontane a unei generaţii care nu vrea ca părinţii iresponsabili să-i lase lipsiţi de apărare în faţa unui viitor toxic, o generaţie tânără care detestă imobilismele şi stereotipiile celor mai vârstnici, vinovaţi de cangrenele trecutului şi de otrăvirea fântânilor istorice, dar de fapt cei prezenţi la miting sunt atenţi să nu amestece cianura cu suferinţa şi nici afacerile cu sentimentele. Este mitingul perfect, cu un subiect clar, pe înţelesul tuturor şi cu o unică rezolvare. De ce să-i perturbe perfecţiunea de manual? Chiar dacă ar fi indignaţi de ceea ce i s-a întâmplat copilului sau câinelui cu pricina, de vreme ce nu e pe agenda propriului protest, nu e de actualitate. Când li se va cere, se vor indigna şi pe tema câinilor. Atunci când existenţa acestora va fi în pericol.