Speriaţi de amploarea mişcărilor de protest, cei doi lideri au întors-o ca la Ploieşti şi au descoperit brusc că proiectul Roşia Montana este vulnerabil...
Evenimentele din ultima vreme arată că la Bucureşti s-a impus un nou mod de a face politică, pe care l-am putea defini prin formula „strategia cartofului fierbinte”: guvernanţii şi-l aruncă unul altuia şi fiecare încearcă să scape de el.
Premierul Victor Ponta a dovedit iarăşi că este incapabil să îşi asume decizii importante. Obligat, săptămâna trecută, să se pronunţe în ceea ce priveşte exploatarea minieră de la Roşia Montana, prim-ministrul a recurs la o aiuritoare eschivă: ca şef al executivului, a spus domnia sa, a votat în favoarea proiectului, dar ca deputat va vota împotrivă.
Exemplul său luminos a fost urmat de Crin Antonescu, preşedinte al Senatului şi totodată preşedinte al Partidului Naţional-Liberal, partenerul de coaliţie al social-democraţilor: da, a glăsuit Crin Antonescu, noi liberalii – e adevărat – suntem la guvernare, dar nu suntem la putere, iar în ce mă priveşte, eu, Crin Antonescu, sunt de fapt adevăratul lider al opoziţiei.
Aceste halucinante declaraţii trimit la o figură de stil numită oximoron constând din alăturarea a două elemente care din punct de vedere logic se exclud. Găsim în opera lui Caragiale un exemplu memorabil, ce se potriveşte ca o mănuşă atitudinii duplicitare a dlor Ponta şi Antonescu: e vorba de replica poliţaiului Pristanda, „Curat murdar!”.
Speriaţi de amploarea mişcărilor de protest, cei doi lideri au întors-o ca la Ploieşti şi au descoperit brusc că proiectul Roşia Montana este vulnerabil şi că nu mai poate fi susţinut în forma actuală. Şi asta după ce proiectul de lege trecuse prin guvern. Pentru a salva aparenţele, Ponta cere votul Parlamentului: gest pur demagogic, întrucât coaliţia de la putere dispune de o majoritate zdrobitoare. Dar, cine ştie, poate că deputaţii şi senatorii U.S.L. trăiesc şi ei sfâşierile interioare ale dlor Ponta şi Antonescu: se consideră, adică, şi la guvernare şi în opoziţie. În aceste condiţii, singura variantă ar fi ca ei să voteze de două ori: prima oară pentru, a doua oară contra.
Ceea ce ne-ar duce cu gândul la emblematica dilemă a lui Farfuridi, alt celebru personaj caragialian: „ori să se revizuiască, primesc! dar să nu se schimbe nimic; ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe acolo, şi anume în punctele …esenţiale...”