Mitul victimei nerăsplătite îi face pe unii să reacționeze disproporționat, la fel ca deputatul socialist, care crede că un film românesc a fost premiat la Berlin doar pentru a-i discredita pe români.
Românii sunt mereu victime ale străinilor: această prejudecată persistă și astăzi, printre conspiraționiștii de toate felurile, deși România a fost primită în NATO de mai bine de 10 ani și este în Uniunea Europeană din 2007. Cu toate acestea, străinii sunt de vină pentru multe dintre neajunsurile din țară, iar deputatul socialist Victor Cristea se întreba deunăzi dacă nu cumva filmul „Poziția copilului” a fost premiat „pentru că se dorește denigrarea poporului român”?
Regizat de Călin Peter Netzer și produs de Ada Solomon, filmul a câștigat Ursul de aur la Festivalul Internațional de Film de la Berlin la începutul acestui an (16 februarie 2013). Pentru deputatul socialist, însă, trofeul este o jignire, fiindcă toți cei care vor vedea „Poziția copilului” vor crede că e vorba despre o țară de „inculți”.
Deși este o drama, filmul prezintă cum destul umor relația dintre o mamă dominatoare din clasa noilor îmbogățiți și fiul ei adult care omoară într-un accident de circulație un copil. Riscă să primească până la 15 ani de închisoare, dar mama lui omnipotentă face orice pentru a-l salva. „Poziția copilului” nu este doar despre părinții prea protectivi, ci și despre sistemul de relații și corupția prin care, în România, se poate rezolva aproape orice.
Deputatul român s-a simțit ofensat de film din cauza „expresiilor triviale” și a „obscenităților” și a întrebat de la tribuna Parlamentului dacă astfel de filme chiar trebuie finanțate.
Cei care vin din frigul comunist și-au adus aminte de principiul cenzurii ascuns de fostul dictator Nicolae Ceaușescu în spatele frazelor lungi și pompoase din așa numitele Teze din iulie 1971 prin care era lansată o adevărată ofensivă neo-stalinistă împotriva culturii. Aceste teze reactualizate la Conferința de la Mangalia din august 1983 explicau că nu poate exista creație artistică lipsită de mesaj revoluţionar.
Deși are 64 de ani și a fost marcat de perioada ceaușistă, deputatul român nu mizează neapărat pe reintroducerea cenzurii morale, ci se revoltă pur și simplu că noul curent al cinematografiei autohtone, atât de prizat în afară, se bazează pe fapte și peisaje atât de sordide. Este o tradiție mai veche în România, aceea de a crede că țara e vulnerabilă fiindcă străinii nu ne iubesc. Cunoscutul istoric Nicolae Iorga se plângea în 1926 de „formidabila” propaganda de la Budapesta care „pătrunde pretutindeni” în așa fel încât „oameni de seamă din toată lumea ajung să se convingă că românii sunt niște barbari răpitori, balcanizatorii unor teritorii care revin Coroanei Sfântului Ștefan”.
Anul trecut, când liberalii și socialiștii au încercat să-l demită pe Traian Băsescu, aceștia au invocat intervenția străinilor, iar ministerul român de Externe simte nevoia să reacționeze la orice satiră apărută în presa străină împotriva românilor. Este vorba de naționalism, dar și de lipsa unui simț la proporțiilor, moștenit din istoria acestei țări care a cunoscut stabilitatea doar sub dictatură. Nu cu mult înainte de începerea celui de-al Doilea Război Mondial, același Iorga se plângea: „nu suntem iubiți în străinătate(…) nu este un lucru de azi, de ieri. De veacuri întregi, prin nu știu ce potrivire a sorții, desigur nedreaptă, așa a fost cu noi. Am întâmpinat neostenit aceeași antipatie” (1936).
Manualele de istorie victimizează în continuare „poporul român”, care a apărat Europa Occidentală, în vreme ce acolo se construiau catedrale și se scriau mari opere. Acest mit al victimei nerăsplătite îi face pe unii să reacționeze disproporționat, la fel ca deputatul socialist, care crede că un film românesc a fost premiat la Berlin doar pentru a-i discredita pe români.