Mania transmisiunilor în direct au transformat interviul într-o discuţie de umplutură, în care nimeni nu mai întreabă, nimeni nu mai răspunde şi nimeni nu mai ascultă.
A existat o vreme în care interviul era un eveniment. Cineva care avea ceva de spus era întrebat de altcineva care ştia ce să caute. Interviurile scrise sau înregistrate erau un eveniment. Publicul afla ceva clar şi înţelegea mai bine omul sau tema în discuţie. Lucrurile s-au schimbat.
Mania transmisiunilor în direct, ciclul tv de 24 de ore şi multiplicarea infinită a persoanelor de luat în seamă au transformat interviul într-o discuţie de umplutură, în care nimeni nu mai întreabă, nimeni nu mai răspunde şi nimeni nu mai ascultă. Interviul nu mai spune ceva. Interviul punctează: cutare a dat un interviu deci e ceva de el.
Nicăieri nu se vede asta mai bine decît în sport. Un sportiv e intervievat înainte de a intra în teren, la pauză şi după ce a încheiat competiţia. Ziaristul ştie că trebuie doar să scoată un sunet de stimulare de genul: meci greu! Sportivul ştie că poate spune orice şi răspunde: da, sigur şi m-am pregătit! Tot ce se aude într-un interviu e deja presupus de ascultători care nu sînt, totuşi, chiar neghiobi şi ştiu şi singuri că meciul e greu, iar sportivul s-a pregătit. Evident, la pauză sportivul intervievat va spune că e greu în continuare iar la sfîrşit că a fost greu. Şi uite aşa se duc trei interviuri din care rămîne un singur lucru: că sportivul a dat un interviu. Nu se ştie despre ce. Dar asta nu mai contează.