Armata României a traversat în ultimii 10 de ani, de la intrarea țării în NATO și până acum, cel mai rapid proces de modernizare din istoria ei.
Armata României „a dobândit un binemeritat loc printre forțele militare ale lumii”, a spus astăzi președintele Traian Băsescu, amintind de eroismul militarilor care în 25 octombrie 1944 au eliberat Transilvania de Nord. De aceea, din 1959 încoace, această zi a devenit „ziua armatei”. 25 octombrie este și ziua de naștere a Regelui Mihai, care la 92 de ani are și cel mai mare grad militar, cel de mareșal, obținut la 20 de ani.
Armata României a traversat în ultimii 10 de ani, de la intrarea țării în NATO și până acum, cel mai rapid proces de modernizare din istoria ei. Înainte de 1989, România avea 400.000 de soldați, slab pregătiți și folosiți mai ales ca mână de lucru în agricultură și construcții. Astăzi, Armata Română este formată din 75.000 de militari de carieră pregătiți în programe comune cu cele ale NATO sau ale aliaților americani. Ceea ce a câștigat, însă, armata în profesionalizarea soldaților, pare să fi pierdut în tehnică de luptă. Specialiștii spun că, de fapt, mașinile de luptă, armele, avioanele militare și flota sunt aceleași ca înainte de 1989, dar depășite cu un sfert de veac. Industria militară din România, care până în 1989 era destul de competitivă la nivelul statelor din Pactul de la Varșovia, a dispărut aproape complet, în vreme ce fondurile pentru achiziții au fost mereu modeste.
În luna mai, când a vizitat Bucureștiul, președintele companiei americane de consultanță strategică Stratfor, George Friedman, atrăgea atenția că România are o armată subfinanțată, cu avioane second hand și că la masa oricăror negocieri privind securitatea sa este dezavantajată. Din punctul lui de vedere, un stat este un actor important într-o alianță militară în funcție de mărimea armatei, capabilitățile acesteia și teritoriul geostrategic, or în această logică România dispune se pare doar de o poziție geografică interesantă. Cunoscutul autor american al volumului „Următorii 100 de ani. Previziuni pentru secolul XXI” le-a sugerat oficialilor români că scutul antirachetă pe care Statele Unite îl vor instala în România ar fi doar un simbol și că țara are nevoie cu adevărat de dotări serioase care să-i securizeze frontierele din punct de vedere militar.
Liderii români nu și-au respectat, pe de altă parte, angajamentele luate la aderarea în NATO privind cheltuielile militare, pornind de la premiza că țara va fi apărată în conformitate cu Articolul 5 al Tratatului Alianței Nord Atlantice, potrivit căruia orice atac militar asupra unui stat membru este considerat un atac asupra Alianței. Cheltuielile cu Apărarea n-au fost niciodată prioritate, pentru că românii sunt total dezinteresați de acest subiect. Frica de război, care ocupa în anii confruntărilor din Bosnia și Kosovo primele locuri în sondajele privind temerile românilor, nu mai există, după aderarea țării la NATO și mai ales după pacificarea Balcanilor. În același timp, dezinteresul public pentru angajamentul militar al României în afara țării, de pildă în Irak și Afganistan nu este ușor de explicat și nu e clar dacă are legătură cu nepăsarea sau cu înțelegerea faptului că alianțele strategice cer sacrificii. Peste 30.000 de soldați români au fost în ultimii ani în Afganistan și Irak, 135 au fost grav răniți și 23 au murit.
Toate aceste cifre nu produc emoții în rândul românilor, dar cu toate acestea Armata continua să fie în topul încrederii, cu peste 65 la sută, chiar deasupra Bisericii. Atașamentul față de Armata Română nu vine, însă, din prezent, ci mai degrabă din istoria mai mult sau mai puțin romanțată pe care au învățat-o românii la școală, dar și din evenimentele mai recente. În 1989, când Securitatea sau o parte a ei, părea să-l apere pe Nicolae Ceaușescu, Armata s-a alăturat revoluționarilor, e adevărat că nu de la început și nu fără să aibă propriile ei vinovății, dar imaginea finală a fost cea a înfrățirii cu cei care cereau căderea dictaturii.