Frenezia anticomunistă și credința naivă într-un „paradis capitalist”.
Aşadar, ne-am lăsat înşelaţi de aparenţe. De talk-show-urile în care sunt lăudate clarviziunea şi patriotismul lui Nicolae Ceauşescu. De filmele cu neînfricaţi ilegalişti, sau care dau o imagine idilică a vieţii sub comunism, filme – de acum trei-patru decenii – reluate la nesfârşit de posturile noastre de televiziune.
Nu, lucrurile stau cu totul altfel.
Trăim, dimpotrivă, spun unii, în plină „isterie anticomunistă”, şi asta din 1990 încoace. Anticomunismul ar fi un „discurs obligatoriu”, formă a unui „terorism intelectual”. „Retorica anticomunistă” şi-ar afla originea în „proliferarea unor fantasme” şi ar viza nişte „inamici imaginari”. Supremă oroare, tinerilor le se inculcă ideea, încă din şcoală, că sistemul comunist este rău. „Propaganda anticomunistă” utilizează aceleaşi arme ca „propaganda comunistă” a anilor ’50, cu tot cortegiul de înscenări şi demascări. Suntem, pe scurt, victimele unei „religii a anticomunismului” iar religia este, ştim bine, aşa cum ne învaţă Marx, opiumul popoarelor.
Mai aflăm că frenezia anticomunistă ar fi consecinţa unei iluzionări, a credinţei naive într-un „paradis capitalist”. Or, ne încredinţează fără să clipească o tânără autoare, „mult invocatul şi adulatul capitalism (…) îţi restrânge (prin strategii mai mult sau mai puţin subtile) posibilităţile de a te hrăni cu altceva decât cu cauciuc şi motorină de la fast fooduri şi supermarketuri”. Într-adevăr, nimic mai evident decât contrastul dintre monotonia sărăcăcioasă ce domneşte într-un magazin Carrefour sau Kaufland şi diversitatea, abundenţa exuberantă dintr-o Alimentară ori dintr-un Aprozar din anii comunismului triumfător.
Dacă anticomunismul, prin urmare, nu este în nici un chip scuzabil, anticapitalismul este, în schimb, un demers sănătos şi fertil. Comunismul a avut idealuri nobile şi a făcut mult bine; capitalismul este adevăratul duşman care trebuie combătut, cu atât mai mult acum, după ce comunismul s-a prăbuşit. Ce mai contează dezastrul pe care l-a produs, pretutindeni, sistemul comunist? În definitiv, putem relua vechiul refren, cum că „socialismul real” a fost doar o trădare a doctrinei şi că am avut a face, vorba unui alt tânăr autor, cu un „capitalism de stat”, replică în oglindă a „capitalismului privat” de astăzi. Mod de a spune, o dată în plus, că societatea post-comunistă nu aduce nimic nou faţă de totalitarismul comunist.
„Orice anticomunist este un câine”, declara acum mai mult de cinci decenii Jean-Paul Sartre. Afirmaţia, chiar dacă brutală, exprima o mentalitate răspândită în Occident: un anticomunist era considerat drept un „reacţionar” care se împotriveşte cursului ireversibil al istoriei. Cei care urmăresc astăzi reabilitarea sau, în cel mai bun caz, banalizarea comunismului se socotesc, probabil, ”progresişti”. Văzându-i atât de înverşunaţi, îi cred sinceri. Numai că sinceritatea nu este, în astfel de cazuri, o circumstanţă atenuantă.