Tablouri afaceri de stat

În urmă cu 15 ani, la 3 decembrie 1998, 44 de reprezentanți ai guvernelor lumii, prezenți la o mare Conferință internațională pe tema bunurilor epocii Holocaustului, confiscate de la evrei, desfășurată la la Washington, cădeau de acord asupra a 11 principii de consens, referitoare la identificarea și restituirea operelor de artă spoliate de naziști. Fiind vorba de un consens, cu precizarea faptului că țările operează în cadrele legislației fiecărui stat, cele 11 principii nu au fost adoptate cu caracter obligatoriu.

Ziarista Anne Sinclair și bunicul ei, negustorul de artă Paul Rosenberg, pe coperta volumului ei de amintiri

Dar, toată lumea părea de acord cu principiul al cincelea potrivit căruia „Trebuie făcut orice efort pentru a se face publice operele de artă descoperite drept confiscate de naziști” și cu cel de-al optulea ce afirma că „dacă sînt identificați proprietarii de artă ale căror lucrări au fost confiscate de naziști, dar nu le-au fost restituite, trebuie luate imediat măsuri pentru ajungerea la o soluție justă și cinstită...”

Au urmat, între altele, o rezoluție pe aceeași temă a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei (în 1999) și diverse reglementări și ghiduri etice adoptate de diverse Asociații ale Muzeelor și ale Comercianților de Artă, care au restrîns posibilitățile de vînzare la licitații ale unor lucrări furate și au contribuit la identificarea și restituirea multor altora.

Nu toată lumea a fost de acord cu aceste principii, Rusia anunțînd de la bun început că lucrările de artă ajunse în posesia ei după încheierea celui

Diapozitiv prezentat la conferința de presă de la Augsburg, înfățișînd un tablou de Matisse, confiscat de naziști de la Paul Rosenberg

de-al Doilea Război Mondial sînt considerate drept „trofee” de război.

Elveția - cum nota recent Chris Martinello, un avocat londonez specializat în recuperarea operelor de artă spoliate - „a susținut în teorie principiile, dar nu a efectuat nici o cercetare sistematică și a închis ochii la posibilitatea controlării dacă în safe-urile băncilor sale nu sînt ascunse opere de artă furate”. Identic a procedat Spania și, în grade diferite, autoritățile altor state occidentale, Austria distingîndu-se prin „soluțiile” mai curînd discutabile decît „juste”.

Pe scurt, tablourile și celelalte categorii de lucrări de artă (desene, grafică, sculptură etc.) s-au transformat într-o afacere de stat, administrațiile de stat punînd, în general, bețe în roate tentativelor de descoperire și restituire a operelor de artă spoliată.

Numai în ultimele trei săptămîni presa a scris și dezbătut pe larg cazuri din Austria, Olanda și Germania. La 16 octombrie, presa engleză punea în evidență prezența unei pînze furate de naziști, un splendid portret al Amaliei Zuckerkandl, de Gustav Klimt, în expoziția de la National Gallery, la Londra, intitulată „Privind Modernitatea: Portretul în Viena anului 1900”.

Pictura a făcut parte din colecția baronului Ferdinand Bloch-Bauer, refugiat în Elveția și mort în 1945. Autoritățile din Viena au refuzat restituirea tabloului urmașilor pe motiv că aceștia nu ar fi putut contracara opinia unei expertize ce afirma că tabloul ar fi fost probabil „dăruit” de proprietar, în cursul războiului, fiicei Amaliei. Or, pe de o parte, un raport al Agenției Centrale naziste a Monumentelor atesta „lichidarea completă” a colecției Bloch-Bauer de Biroul de Finanțe”, iar pe de alta, Bloch-Bauer însuși îi scria din Elveția, în 1941, celebrului pictor Oskar Kokoschka: „La Viena și în Boemia mi-au luat totul. Nu mi-a rămas nici măcar o amintire!”

Zece zile după istoria austriacă, din Olanda se anunța că o primă anchetă

Isaac Israels, Fereastră de magazin, una din cele 139 de lucrări jefuite de naziști în Olanda

sistematică în muzeele olandeze a inventariat 139 de lucrări, între care pînze de Matisse, Klee, Kandisky, jefuite sau confiscate de naziști. Restituirea lor, declara Siebe Weide, directorul Asociației Muzeelor Olandeze ar fi „atît o obligație morală, cît și una pe care ne-am asumat-o”.

De ce a fost însă nevoie de 70 de ani pentru a declanșa o asemenea anchetă, care a identificat în subsidiar 20 de victime absolut certe ale jafurilor și cărora le aparțineau 61 dintre cele 139 de obiecte? Întrebării ziariștilor și avocaților urmașilor nu li se răspunde clar, tot așa cum nu se răspunde, zilele acestea, în Germania.

La München, în casa fiului unui colecționar-negustor cu legături strînse cu naziștii, au fost descoperite cu ocazia unei percheziții a poliției, în februarie 2012, 1300 de lucrări de artă, 121 încă în ramele originale, 1285 neînrămate; o „colecție” de tablouri jefuite sub o formă sau alta de naziști, a cărei valoare este estimată la circa un miliard de euro și despre

Max Beckmann, Circul, gouache

care au aflat întîmplător, recent, ziariștii săptămînalului „Focus”. Aceeași întrebare plutește în aer, fără să i se răspundă clar, nici măcar la conferința de presă desfășurată marți, la Augsburg.

Dar, cum dezvăluiau reporterii săptămînalului „Der Spiegel” în joc este, între altele, atitudinea autorităților bavareze, care au negat în ultimii ani apartenența uneia dintre picturile de valoare, expresioniste, scoasă la licitație la Köln în 2011 de posesorul celor 1300 de lucrări, familiei care o revendică astăzi.
http://www.sueddeutsche.de/sdews/embeddedpage/angeblich-sensationeller-kunstfund-in-muenchen-1.1810456

La fel ca la Viena, statul german ezită în fapt să restituie lucrările de artă și, practic, frînează eforturile de identificare a lor de către urmașii victimelor. Altfel de ce ar fi fost ascunsă publicului descoperirea, considerată epocală, făcută în apartamentul de la München, de, în curînd, doi ani de zile?