Singura mişcare pe scena politică este descompunerea.
Ca în fiecare an, în pragul iernii astronomice, preşedintele de onoare al Partidului Social Democrat, Ion Iliescu, îşi strânge copiii de suflet în miezul evului aprins pentru a le povesti despre revoluţia permanentă din decembrie 1989. Chiar dacă a repetat povestea revoluţiei din decembrie de atât de multe ori încât a ajuns să semene cu Revoluţia bolşevică din octombrie şi puţini îl mai ascultă fără să caşte de plictiseală, Ion Iliescu vine, în fiecare an, ca Moş Crăciun, cu sacul încărcat de poveşti de adormit nepoţii şi cu sfaturi pentru părinţii acestora. Uneori este aplaudat, alteori huiduit, dar privirea lui încă îi mai meduzează pe adversari. Este o statuie vorbitoare pusă la festivităţi în capul mesei de partid, pentru a exploata nostalgiile şi trainica relaţie sentimentală urzită între victime şi agresorii lor. Nu e o întâmplare că aceasta este definiţia întregii politici româneşti din ultimele două decenii jumătate. La urma-urmei, mai bine decât foamea şi teroarea din perioada comunistă.
Ropotele de aplauze, pupături şi sânge care dau strălucire biografiei lui Ion Iliescu provin, în mare măsură, tocmai de la cei ciuntiţi de acesta. De la cei cărora marele politruc le-a mărunţit existenţa sau i-a lăsat orfani de memorie, la cei pe care i-a amputat de aspiraţii şi şi-a făcut complici. A fost mereu un preşedinte pentru liniştea generală. Aşa se explică de ce, dacă aduni o sală de participanţi la evenimentele din decembrie 1989, se găsesc destui să se agaţe de el înlăcrimaţi de adulaţie şi să-şi verse din nou sângele pentru el, de data asta aplaudându-l până-şi zdrelesc palmele. El i-a învăţat pe români că, într-o societate multilateral dezvoltată, etica poate dispărea în salturi cuantice când amnezia este bine remunerată. Este o lecţie pe care au deprins-o (dacă n-o ştiau deja din cursul scurt de istorie bolşevică) toţi marii infractori de pe lista celor mai bogaţi români şi a politicienilor finanţaţi de ei.
Ion Iliescu cumpăra, în tinereţea sa revoluţionară, uitarea publică dând generos apartamente şi terenuri agricole la populaţie.
Azi limba sa de lemn a îmbătrânit, dar este de esenţă tare şi poate rosti discursuri din orice poziţie. Şi dacă nu şi-ar fi rafinat vocabularul, adaptându-l la noile realităţi, nimic nu l-ar fi deosebit de activistul din anii '70, inepuizabil izvor de butelii şi citate mobilizatoare. Ion Iliescu este un argument împotriva celor care susţin că axa timpului este unidirecţională, adică dinspre trecut spre viitor. Cu fiecare apariţie, demonstrează că trecutul poate fi uneori înainte iar viitorul înapoi sau în jos. Cu ajutorul lui şi al clonelor sale va exista mereu şi o Românie în care să se retragă nostalgicii, să-şi refacă vieţile.
Urmaşii urmaşilor lui Ion Iliescu îşi revendică greaua moştenire a acestui tărâm uitat de timp. Striviţi între tururi electorale, şi-au adaptat foamea la instinctul de a supravieţui peste limita de eroare în sondajele de opinie, dar rămân, mereu, marii câştigători ai pokerului politic. S-au înmulţit şi şi-au întărit cozile, solzii, ghearele şi pliscul, să nu-i mai prindă revoluţia neprotejaţi. Când ţin discursuri se folosesc de ecolocaţie pentru a-şi suprinde prada şi a nu se izbi de obstacole prin perdelele de fum propagandistic. Sunt un triumf al evoluţionismului, înzestraţi cu însuşirile fiziologice care le-au permis reptilelor şi insectelor să supravieţuiască şi chiar să izbândească în marile revoluţii geologice. Au reuşit să conserve în nişa lor ecologică o mică Românie comunistă tot mai mare cu ajutorul birocraţiei instituţiilor statului, al direcţiilor, regiilor, societăţilor comerciale cu capital de stat sau privat. Acolo, ca în toate instituţiile puterii, legăturile de sânge sunt esenţiale. E sângele celor căzuţi în războiul economic. E sângele din capilarele plesnite ale justiţiei. Ironia sorţii face ca, după crimele perfecte din mandatul lui Ion Iliescu în care justiţia a fost complice prin incompetenţă sau slugărnicie politică, tocmai orbirea trecută a sistemului juridic să determine autorităţile europene să ne avertizeze că riscăm pierderea finanţărilor şi chiar blocarea unor programe. Acesta e doar vârful bont al aisbergului.
De-a lungul anilor, sabia justiţiei a străpuns atâţia nevinovaţi că arterele democraţiei şi culoarele tribunalelor sunt aproape blocate de cadavre. România e fruntaşă la dosarele de pe rolul Curţii Europene de Justiţie. Marile procese de corupţie trenează iar politicienii care merg pe covorul roşu la Direcţia Anticorupţie fac audienţă la televizor, susţinând că sunt victime ale conflictelor politice. Restituirea proprietăţilor s-a făcut cu încetineala fenomenelor cosmice, pe baza selecţiei biologice a petenţilor. Devalizarea bugetului de stat sau deturnările de fonduri europene, motive cruciale ale insurgenţei politice de anul trecut, nu au reuşit decât să păgubească de echilibru şi înţelepciune alegerile locale şi generale. Li s-a vorbit alegătorilor despre fraude de miliarde de euro promiţându-li-se execuţii în pieţele publice, pentru ca, văzuţi cu sacii de voturi în căruţă, politicienii să schimbe lacătele la dulapuri fără a mai scoate scheletele.
Au trecut 24 de ani şi, cu ajutorul Procuraturii, Ministerului de Interne şi al justiţiei, cele mai mult de o mie de crime din timpul evenimentelor dirijate de Ion Iliescu au rămas perfecte. La fel şi sutele de mii de crime ale războiului civil comunist din România. Păcat originar al unei clase politice postrevoluţionare născute din incestul dintre politruci şi securişti. Mulţi dintre ei sunt rodul motilităţii monotone a lui Ion Iliescu a cărui figură de tătuc a fost multiplicată în mii de copii infidele prin toate instituţiile de stat sau private, printre liderii sau membrii simpli ai Frontului Salvării Naţionale născuţi şefi în subteranele Comitetului Central şi din echivocurile istoriei. Îi regăsim diseminaţi în intimitatea puterii, printre consilieri, directori de departamente, reprezentanţi în instituţii internaţionale, consuli sau ambasadori, în bănci şi regii, şefi în transnaţionale sau miliardari în Africa, plătind la scadenţă poliţe întocmite cu decenii în urmă. Sunt fii şi fiice, nepoţi şi verişori, fini şi vecini ai puterii de toate culorile şi mirosurile pe care o consolidează cu ajutorul impunităţilor şi imunităţilor bine ţintite prin legi, ordonanţe sau norme metodologice. S-au extins ca muşiţa, îngroşând cu mâzga lor arterele obosite ale economiei şi îngreunând picioarele societăţii.
Ion Iliescu a reuşit să genereze sau să conserve instinctele de tranşee ale politrucilor comunişti şi să le moşească urmaşii în pepiniera de cadre a partidului. Multe dintre tehnicile de supravieţuire politică în condiţii electorale extreme sunt brevetate de el. Parlamentul disfuncţional în care opoziţia aproape că nu mai există, măcinată nu doar de mişcările peristaltice ale istoriei, ci şi de propriile convulsii şi otrăvuri, este duplicatul în timp al avortonului democratic marca Ion Iliescu, Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională, aspirând să devină Marea Adunare Naţională.
Timpul şi marea mahmureală de după agapele electorale fac ca oamenii de rând să nu mai perceapă postistorica ironie căreia i-au căzut victime. Nişte victime care fraternizează cu cei care le ţin în captivitate. Percep, în continuare, semne şi proiecte de viaţă acolo unde totul bălteşte.
Singura mişcare pe scena politică este descompunerea. Politicienii înşişi se consideră un rău necesar şi aşteaptă ca forţele naturii (eroziunea, frecare, coliziunea...) să-şi producă efectele. De rapiditatea cu care se petrec aceste fenomene, depinde soarta lor la viitoarele alegeri Între timp, de atâta eroziune, au început să semene cu scheletele din propriile dulapuri.