O carte de care era nevoie

Ilustrații din volumul „Dușmanul de clasă” de Igor Cașu.

Soarta urmașilor celor etichetați de regimul stalinist drept dușmani de clasă. Vasile Botnaru în dialog cu Igor Cașu.



„Dușmanul de clasă. Represiuni politice, violență și rezistență în R(A)SS Moldovenească, 1924 – 1956”, astfel se întitulează un nou volum lansat joi seară la Chișinău de istoricul comunismului Igor Cașu. Un volum care, în cuvintele altui istoric cu origini basarabene, profesorul american Vladimir Tismăneanu, va umple „un gol istoriografic regretabil și nejustificat”. Cartea adresată în primul rând generației tinere atinge și soarta urmașilor celor etichetați de regimul stalinist drept dușmani de clasă, cum i-a spus într-un interviu lui Vasile Botnaru istoricul Igor Cașu.

Europa Liberă: Când preluați terminologia torționarilor, „Dușmanul de clasă”, riscați să nu fiți înțeleși de oamenii care nu văd ghilimelele de rigoare. Sau, în felul acesta, de fapt, intrigați cititorul care singur să dezmintă această impresie, răsfoind cartea?

Igor Cașu:
„Este o invitație, într-adevăr, după cum spuneți, să parcurgă această carte. Cred că senzația, pe care poate să o aibă cineva, atunci când vede titlul, imediat se evaporează, dacă începe să parcurgă cuprinsul, când vede că este vorba de execuții în masă, de înfometare, deportări și așa mai departe. Referitor la acest termen, „dușmanul de clasă”, această expresie, de fapt, în această carte am încercat să arăt, cum a evoluat de-a lungul timpului, din 1917 până la congresul XX al partidului din 1956, cum a evoluat identificarea dușmanului, cine a fost acest dușman de clasă. Și, de fapt, un răspuns simplu ar fi că practic toți erau dușmani de clasă sau erau pasibili de a fi etichetați ca atare, inclusiv cei mai loiali membri ai partidului. Dacă vorbim de marea teroare din 1937-1938, imediat, în perioada următoare, asistăm la transformarea torționarilor în victime. Chiar ei, începând cu [Nicolai] Ejov, dar și la nivel local, în RSSM, un Ivan Șirokii și așa mai departe.”

Europa Liberă: Mai era un termen, „dușmani ai poporului„ care reverberează chiar și acum în Rusia. Unde sunt rădăcinile acestei atitudini față de cetățenii care nu se înregimentează?

Igor Cașu: „Termenul în sine este mai vechi fie în formula „dușman de clasă”, fie în formula „dușmanul poporului”, de fapt, a doua este cea mai veche, o înregistrăm încă în perioada marii revoluții franceze. În ceea ce privește „dușmanul de clasă”, este o invenție a regimului sovietic, bolșevic și, dacă vorbim de această perioadă formativă a regimului, „dușmanul de clasă” a fost expresia care a dominat din 1917 până în 1953. Cum evoluează acest termen? Inițial, sub termenul acesta de „klasovo ciujdâie elementî” sau „klasovo ciujdâi vrag”, el domină în discursul politic sovietic. Inclusiv în Basarabia, avem perioada 1940-1941, chiar pregătesc un volum pe această temă și termenul care apare este acesta, „klasovo ciujdâi vrag”, nu „vrag naroda”. Deci „vrag naroda” (dușmanul poporului) a fost mai rar folosit.”

Europa Liberă: Există riscul să reapară această atitudine față de anumite clase sau anumiți reprezentanți?

Igor Cașu:
„Eu cred că în perioada post-sovietică, mai ales, în Rusia, dar nu numai, recent și la noi, până în 2009, exista această tentație și unii chiar au folosit-o. Unii actori politici au folosit această terminologie de inspirație sovietică sau care vine de pe filiera sovietică, bolșevică, însă s-au schimbat puțin accentele. Dacă înainte se spunea de „dușmanul de clasă”, acum se vorbește de „dușmanul națiunii”, de faptul că nu ești patriot și așa mai departe. Deci este această continuitate, cu o ușoară schimbare de expresie. Dar rămâne același calapod, aceeași optică de a-i eticheta pe cei care nu sunt de acord cu viziunea statului sau a unui partid politic.”

Europa Liberă: Mulți dintre descendenții familiilor în care existau dușmani de clasă, dușmani ai poporului, erau stigmatizați, nu aveau cum să facă o carieră pe timpul sovietic și nici nu îndrăzneau să se reabiliteze. Dumneavoastră pentru oamenii aceștia scrieți sau nu doar pentru ei?

Igor Cașu:
„Sigur că am scris și pentru ei, dar, așa cum am menționat în introducere, am scris, în primul rând, pentru generația tânără. Dacă vreți, este o carte care e adresată, în primul rând, tineretului și țintește întreruperea procesului de reproducere a nostalgiei față de comunism la generațiile care nu au cunoscut acest fenomen. Cu cei care au cunoscut, nu avem cum să ne luptăm pentru că este vorba de viața lor și așa mai departe.

Dar, referitor la începutul întrebării dumneavoastră, în perioada stalinistă, dacă o rudă, un părinte, în mod special, era calificat, la un moment dat, dușman de clasă sau vrag naroda, dușman al poporului, practic era imposibil ca urmașii lui să acceadă în elita de partid sau să devină profesor și așa mai departe, deci, elita în sensul cel mai larg al cuvântului. Excepție fac doar militarii care au fost reabilitați în timpul războiului. Știm foarte bine, foarte mulți generali, circa 40 de mii de ofițeri din Armata roșie au fost victime ale marii terori, nu înseamnă neapărat execuție, înseamnă internarea în lagăr de concentrare, acești militari au fost reabilitați imediat. Dar în ceea ce-i privește pe ceilalți, practic copiii lor au trebuit să poarte această pecete.

După 1953 lucrul acesta nu devine neapărat un handicap în accederea pe scara ierarhică, avem exemplul cel mai reprezentativ, [Mihail] Gorbaciov și [Boris] Elțin. Fiecare dintre ei au un bunic care a suferit în perioada marii terori , au fost arestați și pe urmă au fost achitați, dar însuși faptul a rămas. Dacă vreți un exemplu din RSSM, este vorba de Semion Grosu, el provine dintr-o familie și a fost o anchetă la începutul anilor ʾ70 pe această chestiune, că el provine dintr-o familie de culaci. Dar iarăși lucrul acesta nu a pus capăt carierei lui pentru că avea protectori foarte serioși și aici mă refer, în primul rând, la Ivan Ivanovici Bodiul și poate odată Petru Chirilovici Lucinschi va spune mai mult despre acest lucru pentru că era secretar pe ideologie atunci.”

Europa Liberă: Totodată, acești oameni, la care faceți trimitere, au tratat cu simpatie foștii călăi.

Igor Cașu:
„Aici putem vorbi pe scurt despre așa-numitul sindrom Stockholm în care victima interiorizează, dacă vreți, atitudinea puterii, a torționarului. Și vă dau un exemplu cu [Vladimir] Voronin. Voronin este tot dintr-o familie în care rudele sale nu erau neapărat foarte loiale regimului, ca să nu spun despre bunicul său, Isidor Sârbu care pleacă după 1944 în România – și Voronin a recunoscut lucrul acesta în direct la În Profunzime cu Lorena Bogza, acum câțiva ani – că el a plecat în România, bunicul său, pentru că a fost etichetat de sovietici drept trădător.

Și, a propos, în această carte am și un studiu extins despre soarta lui Isidor Sârbu. Este un caz reprezentativ de represiune în anii ʾ30 în Transnistria, practic 10 ani de zile el este hărțuit, și el, și familia sa pe motiv că Corjova, localitatea sa de baștină, din Dubăsari, pe maul Nistrului, este inclusă din 1933 în regiunea de frontieră, unde trebuia să fie un sistem aparte de pașapoarte și așa mai departe, trebuiau să fie eliminate anumite persoane care nu inspirau încredere regimului.

Deci, Voronin, din acest punct de vedere, dacă vedem evoluția sa ulterioară, nu suferă din cauza acestui handicap și, probabil că, faptul că avea un bunic tratat drept trădător de sovietici l-a determinat să acționeze cu anumit exces de zel și a fost foarte vulnerabil. Observăm lucrul acesta la un moment dat în anii ʾ70, când este promovat în Ungheni. Și am văzut documente de la comitetul de partid de acolo, el este, cred că, din această perioadă, inclus într-o listă de potențiali urmași ai lui Ivan Ivanovici Bodiul sau unul din cei care vor reprezenta elita din RSSM după plecarea lui Bodiul.”

Europa Liberă: Rezerva partidului.

Igor Cașu:
„Exact. El face parte din eșalonul întâi al partidului. Probă a ceea ce spun eu este faptul că sunt o serie de încălcări pe care le face el acolo – distribuiri ilegale de apartamente. Am și publicat în „Adevărul” despre acest lucru și lucruri absolut documentate. Și, prin comparații cu încălcări similare făcute de alți lideri, el este lăsat basma curată și, din contra, chiar după jumătate de an după semnalarea acestei încălcări, este promovat în funcția de deputat în Sovietul Suprem, ceea ce însemna intrarea chiar în elită pentru că acolo erau reprezentați toți miniștrii, toți din CC [PCM] în care puterea avea încredere.”

Europa Liberă: Deci vorbim despre zisul fenomen Pavlik Morozov, care s-a dezis de familie, de tată, de dragul loialității și încrederii pe care să o cucerească în fața puterii?

Igor Cașu:
„Exact. Este vorba, în general, de competiția aceasta dintre partid-stat-școală-familie. Întotdeauna a existat această competiție. Și în prima perioadă a regimului observăm că familia este văzută ca purtătoare a valorilor burgheze, dacă vreți, ca o oază în care statul nu poate pătrunde, nu poate controla totalmente educația copiilor, a tinerei generații care trebuia să construiască comunismul. Întotdeauna a existat această problemă. Stalin, când a văzut, în ajunul celui de-al Doilea Război Mondial, că distrugerea familiei duce la descreșterea natalității și, în condițiile începutului unui război, era nevoie de un suport demografic care să suplinească armata roșie, recruții, se revine la reabilitarea familiei. Și acesta este un compromis care va aveau urmări grave pentru regim, în durată lungă pentru că familia va câștiga acest duel cu statul. Pentru că prin familie se va reveni la valorile anti-Pavlik Morozov, în care valorile familiei aveau prioritate în fața celor ale partidului, ale statului, ale comunității, în general.”