Cu René Trémine despre publicarea legală de discuri și constrîngerile ei

2 august 1998

Univers cultural. Din lumea muzicii.
Realizator: Victor Eskenasy

Cu René Trémine, fondatorul casei de discuri Tahra despre imprimări legale și neautorizate.


René Trémine: „Fiind francez - și, deci, european - sînt obligat să urmez legislația europeană a celor 50 de ani; adică orice arhivă muzicală care are mai puțin de 50 de ani, nu este în domeniul public, deci publicarea ei necesită autorizații, fie a dirijorului orchestrei sau a moștenitorilor lui, și, în cazul în care există un solist [al concertului], și a acestuia.

Atunci cînd mă adresez unui post de radio, în mod automat am nevoie și de aprobarea lui, dacă înregistrarea este mai nouă de 50 de ani. Se adaugă autorizația preliminară a moștenitorilor de drept, să spunem a văduvei lui Wilhelm Furtwängler sau a fiului dirijorului Karel Ancerl. Abia apoi se tratează chestiunile financiare...”

I-am cerut lui René Trémine să vă explice ce diferență există între demersurile unui editor onest și ale celor care publică discuri ilegal, pirat.

René Trémine: „Eu le numesc mai curînd ediții care nu sînt autorizate. Din cîte cunosc, unii nu fac cu siguranță decît copii ale unor CD-uri sau discuri LP. Alte case de discuri folosesc benzi, utilizînd un întreg circuit de persoane, care se ocupă cu înregistrarea unor retransmisiuni radio, franceze sau din alte țări.

Există un întreg trafic de benzi, inclusiv ale unor colecționari. Unele companii cu nume italiene, de exemplu Myto, reușesc să obțină benzi prin anumite relații, prin persoane care lucrează într-un radio, etc. În ansamblu este vorba întotdeauna de producții neautorizate, de, practic, produse aflate la limita legalității.

În ce ne privește, avantajul nostru, fiind total în legalitate, este că

Myriam Scherchen, co-fondatoarea casei Tahra

avem întotdeauna acces la benzile originale de concert. Semnăm un contract, deci plătim, și obținem banda originală, în timp ce restul companiilor de care vorbim au doar benzi de a doua sau a treia generație. În consecință, prin definiție, mult, mult inferioare, din punct de vedere al calității.”

Asta explică, nu, prețul redus al discurilor pirate?...

René Trémine: „Evident, fiindcă ei nu plătesc nimic. Costurile lor de producție sînt foarte reduse. Știu însă că unele companii, de exemplu Arlecchino, care la început nu făceau decît copii de discuri microssillon, de documente provenind în mare măsură din țările din Est, în special din Rusia, își vindeau discurile la prețul maxim de vînzare admis. Faptul este și mai scandalos decît simplul pirataj...”

Un disc Tahra din seria celor dedicate dirijorului Sergiu Celibidache

„Tahra, compania mea și-a obținut reputația prin calitatea restaurărilor, realizată împreună cu directorul meu artistic, de profesie muzician.”

Univers cultural: cu René Trémine și pasiunea sa pentru imprimările istorice