Un mit al unei generații excepționale de cîntăreți de operă români și „o jumătate de secol de dăruire”...
De la Frankfurt, din Germania, s-a anunțat aseară încetarea din viață a unui bariton legendar în lumea culturală românească, Nicolae Herlea. Un omagiu al Europei Libere.
Într-unul din relativ numeroasele sale interviuri acordate posturilor de televiziune din România în ultimul deceniu, astăzi regretatul maestru Nicolae Herlea se revolta pe bună dreptate împotriva uitării care planează asupra generației de aur a soliștilor de operă români din perioada deceniilor 1950-'70, enumerînd o serie dintre ei, mai toți dispăruți - Magda Ianculescu, Zenaida Pally, Elena Cernei, Ion Buzea, Iolanda Mărculescu, Ion Piso - cu observația că el a avut cumva șansa de a deveni un „mit” al acestei generații, după „o jumătate de secol de dăruire”. Cu un calm și o cumpătare ce îi erau proprii, maestrul sublinia și faptul că este cu totul impropriu și nelalocul lui de a se face un top al vocilor operei, de a se vorbi de un „cel mai mare” sau „cel mai bun”...
Nu este mai puțin adevărat că Nicolae Herlea, născut în 1927 la
Iar faptul a fost amplu confirmat la scară internațională, din deceniul al șaselea, cînd, într-o vreme de relativă relaxare politică pe plan cultural, i s-a permis, lui și altor colegi de generație, să dea curs invitațiilor de a cînta pe cele mari scene ale lumii, în cazul lui la Covent Garden, la Londra (1961), la Milano, La Scala (din 1963), la New York, la Metropolitan Opera, în anii 1964-1967, pentru a le numi doar pe cele mai importante.
La baza carierei de succes a lui Nicolae Herlea au stat cîteva premii internaționale obținute succesiv în anii 1950, la concursurile de la Praga și Geneva. Și este mare păcat că discul înregistrat de Supraphon nu a fost niciodată re-publicat în România; un disc cu laureații concursului praghez al cărui premiu purta numele Emily Destinnova și Karl Burian, și pe care, alături de Herlea - el cîntînd aria din Bărbierul din Sevilla, cu care avea să fie adesea identificat - mai figurează Traian Popescu, Octav Enigărescu și Elena Filimon...
Asemenea altor remarcabili soliști de operă români, Nicolae Herlea a fost silit să parcurgă traseul cu obstacole impus de regimul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, la începutul anilor '50, cînd a cîntat ca solist, nu numai pe scena Operei, dar și în Ansamblul Confederației Generale a Sindicatelor. Sergiu Comissiona își amintea, povestindu-și viața biografei sale din Canada, Cecilia Burcescu, despre un episod în care tînărul Nicolae Herlea, pus sub presiune, ca solist al unei azi uitate Balade a Canalului Dunării, de un oarecare Dumitru Deretianu, și-a pierdut vocea...
Alături de Comissiona și tot sub presiunea și constanta supraveghere a Securității, Herlea ieșea pentru prima dată în Occident, în 1952, cu ansamblul Sindicatelor, la Helsinki, la Jocurile Olimpice de Vară, unde, alături de Iolanda Mărculescu se bucura de un succes, își amintesc martorii, imens.
Experiența internațională o evoca adesea prin prisma celor 17 ani cît a putut cînta la Teatrul Bolshoi, la Moscova, unde, amintea el, a avut tot
În rolul lui Don Carlos
timpul pe „cineva în umbră”, care-l supraveghea... La Scala a fost angajat după o audiție, pentru trei stagiuni, debutînd cu Don Carlos, alături de nume celebre - Fiorenza Cossotto, Raisa Kabaivanska și Nicolai Ghiaurov - apărînd într-un total de 76 de spectacole.În aceeași stagiune 1963-64, a debutat și la Metropolitan, tot în Don Carlos, alături de Franco Corelli și Leonie Rysanek. Iar la Metropolitan numărul spectacolelor avea să fie și mai mare, dat fiind programul ce se calchia mai bine pe repertoriul său...
O rară înregistrare video cu Marina Krilovici
Despre Nicolae Herlea se pot povesti multe, însă amintirea sa va rămîne în istorie și în cultură grație înregistrărilor sale. Din păcate, la ora actuală, numărul celor disponibile, în România, ca și în Moldova, este infim. Și nu este de loc omagiul pe care îl merită! Să se odihnească în pace. Ascultați-l...