Comemorarea unui război neterminat

Mâine, se vor consemna douăzeci și doi de ani de la începutul conflictului armat pentru apărarea independenței și integrității teritoriale a Republicii Moldova. Despre nevoia reunificării celor două maluri ale Nistrului vorbim la acest sfârșit de săptămână.

Cu o zi înainte de comemorarea izbucnirii războiului de pe Nistru, cei care au luptat cu arma în mână vorbesc despre 2 martie ca despre o zi de comemorare a unui război neterminat.

În 1992, Valentin Varta a lăsat nevasta acasă, însărcinată în luna a noua. Pe atunci era polițist, azi – cavaler al Ordinului „Ștefan cel Mare”. El spune că nu îi pare rău că a mers să lupte pentru independența și integritatea țării.

Valentin Varta

Valentin Varta: „Regrete nu am în sensul că am participat. Dar așteptările au fost altele.”

Europa Liberă: Să fie Moldova integră? Să rămână independentă?

Valentin Varta: „Să fie Moldova integră – una și să fim independenți.”

Europa Liberă: De ce e atât de pronunțat acest separatism în societatea moldavă, dacă ne referim la despărțirea celor două maluri ale Nistrului și până azi?

Valentin Varta: „Fiindcă s-a făcut puțin pentru a ne uni, pentru a ne întoarce împreună.”

Europa Liberă: Ce trebuia să se facă?

Valentin Varta: „Se putea evita sângele, cum au făcut Țările Baltice. Noi am pierdut războiul informațional.”

Europa Liberă: Din moment ce ați ajuns acolo, pe câmpul de luptă, știați cine vă este inamicul? Cine era dușmanul dumneavoastră?

Valentin Varta: „Separatiștii erau, dar acolo erau luptători de tot felul: oameni rătăciți, cazaci veniți (unul care a fost făcut prizonier, era locotenent, de undeva din Krasnodonsk, absolvent al Institutului de Arte, ceva cu baletul legat și venise să lupte pentru pământul rusesc). Deci erau oameni de tot felul.

Dar erau și ideinici, adică descendenți ai ofițerilor ruși, rămași, la Tiraspol, după terminarea serviciului, așezați acolo, naturalizați, era generația a doua, a treia, aceștia erau ideinici. Și erau din populația locală rătăciți.

Erau și de pe malul nostru al Nistrului. Unul din Vorniceni, dacă nu greșesc, a fost făcut prizonier, când la postul 20, băieții noștri au ars o blindată și erau vreo 30 de cadavre, iar acesta era viu, întreg, neatins, și o făcea pe mortul în păpușoi. Când au încercat să îi ia arma, l-au văzut că e viu: „Ridică-te, băi, în picioare!”. Și el era din Vorniceni. L-am predat Securității. Era căsătorit în Râbnița.

(Foto: Dmitry Borko)

A fost un caz, banc, tot încolo, la Cocieri. Nu e secret că se mai întrebuința și vin, mă rog, stăteau ai noștri în tranșeu și aveau o damigeană de vin. La un moment dat, văd că vine unul (purtam toți aceeași uniformă, depozitele armatei sovietice) prin câmpul de mine, acolo era râpă. Și ai noștri strigă la el: „Stai că trag!” -„Care trag? Mi-am fărâmat picioarele!” -„Bine sai în tranșeu!”. Sare în tranșeu. Îl servesc cu un pahar de vin. După al doilea pahar, mă uit la dânsul, e ca bradul de Anul Nou! La noi, acei din logistică erau foarte „deștepți”, ne dădeau raționul de cartușe și de grenade pe 24 de ore. Băi, bine, azi e liniște – mâine nu se știe, nu poți să îmi dai raionul, că nu ai să vii tu să îmi aduci cartușe sau nu am să vin eu, de la linia întâi: „Stați! Nu trageți! Că eu mă duc să mă alimentez cu cartușe!”. Dar acesta era venit ca bradul de Anul Nou, încărcat: toate magaziile de 45 de cartușe, cu rachete de semnalizare, cu rachete de alarmă, cu grenade. Îl întreabă, cu paharul în mână: „Frate, tu din ce comisariat ești?”. -„Dar eu nu sunt din comisariat.” -„Dar de unde ești?”-„Eu sunt din narodnoe opolcenie, din Râbnița.”. Îi dă paharul în mână și încetișor îi iau automatul și tot cu automatul lui: „Mâinile în sus!”. –„Cum mâinile în sus, bre?” -„Tu ești la poliție!” - „Care poliție? Voi, ce, vă bateți joc de mine?”.

Până la urmă, s-a dovedit că și el era din raionul Strășeni, căsătorit în Râbnița. La ei era sistem obligatoriu de înrolare, l-au luat, l-au adus la poziție, s-a dus cu un cazac în Corjovo (satul era părăsit: jumătate al nostru, jumătate – al lor), rămăsese un bătrân acolo. Ei s-au dus, au spart un beci și au băut până se îmbătaseră, cazacul căzuse lat, la gura beciului. Moldoveanul, mai deprins cu vinul, s-a ridicat cu automatul în gât: „Moșule, unde sunt ai mei?”. Normal că în română întrebase, dacă era în stare de ebrietate. Și moșul îi spune: „Ai noștri sunt acolo!”. Și l-au îndreptat la noi.”

Europa Liberă: Domnule Varta, în manualul de istorie, pe o filă ce trebuie să fie scris despre acest conflict armat de la Nistru, astfel încât să fie adevărat și pentru tânăra generație din stânga Nistrului, și pentru cei din dreapta Nistrului?

Valentin Varta: „Nu aș putea spune. Cine știe, poate încă nu s-au așezat, nu s-au limpezit apele. A fost un conflict armat care putea fi evitat și, în principiu, a fost o vărsare fratricidă de sânge. Fiindcă și la noi în subdiviziune erau și ruși, și ucraineni, și găgăuzi, și azerbadjeni chiar și la ei era aceeași situație. Ar fi fost ideal dacă la noi clasa politică era mai ageră și reușea să evite conflictul și pierderile umane, pierderile materiale. Dar „muzica” nu se pune la Chișinău.”

Europa Liberă: Dar unde?

Valentin Varta: „La Moscova. Doar aceasta e politica expansionistă a Rusiei, de sute de ani de zile. Dar poate, poate se putea fără vărsare de sânge.”

Europa Liberă: Moscova ce scop urmărea? Ce rol a jucat? Ce vrea ea?

Valentin Varta: „Ce scop urmărea? E simplu ca bună ziua! Moldova e prima treapta, scara înspre Mediterană, înspre Balcani. Și ei nu vor să o piardă.”

Europa Liberă: Ați vrea să se renunțe la regiunea transnistreană?

Valentin Varta: „Nu. Conflictul armat a fost conflict armat. Dar calea care e aleasă de Republica Moldova e optimă, mai bună decât calea aleasă de Transnistria. Era posibil de convins populația simplă, fiindcă, vă spun, până prin aprilie, veneau oameni de după linia întâi, de partea cealaltă…”

Europa Liberă: Atunci, în 1992?

Valentin Varta: „În 1992.”

Europa Liberă: Dar după 22 de ani?

Valentin Varta: „Și era posibil, era posibil de cuibărit, pur și simplu, la Tiraspol, la baza militară, să le luăm teritoriul. Fiindcă populația era de partea noastră. Momentul a fost pierdut.”

"Râul de sânge", o carte de Valentina Ursu

Europa Liberă: Dacă nu ar staționa armata rusă în stânga Nistrului, ar fi mai ușor să se ajungă la un compromis? Și să se pună pe masă un statut pentru această regiune?

Valentin Varta: „Dacă nu ar staționa Armata a 14-a, nu ar fi problemă.”

Europa Liberă: Ați mai trecut Nistrul, după acel conflict armat?

Valentin Varta: „Da, de obicei, mă stărui să trec pe parom, la Cocieri.”

Europa Liberă: Dar vă întreb dacă ați mers la Tiraspol, la Grigoriopol, la Slobozia?

Valentin Varta: „Da, am trecut și prin Tiraspol. Eram acolo în listele negre.”

Europa Liberă: Mai sunt listele negre?

Valentin Varta: „Atunci erau.”

Europa Liberă: Acum?

Valentin Varta: „Acum nu mai știu.”

Europa Liberă: Cât de des rostiți cuvântul „pace”? Cât de prețioasă este pacea azi?

Valentin Varta: „E foarte prețioasă și o prețuiești mai mult atunci când deja se trece la arme. Dar trebuie de prețuit și de făcut totul ca să nu se mai verse sânge, să nu mai ardă case, să nu mai sufere oamenii.”

***

Rănile deschise, cu mai bine de două decenii în urmă, nu se cicatrizează, iar Nistrul rămâne practic o linie de frontieră. Este opinia generalului Victor Catan, ex-ministru de Interne, fost copreședinte al Comisiei Unificate de Control.

Europa Liberă: În ajun de 2 martie, să vorbim despre conflictul de la Nistru. De ce a izbucnit? Cine mai poartă vină? Ar fi putut fi evitată această confruntare? Sunt o sumedenie de întrebări care încă mai aşteaptă răspunsuri.

Victor Catan

Victor Catan: „Conflictul armat, când Moldova a primit statutul de membru al Organizaţiei Naţiunilor Unite, a fost provocat din Dubăsari, atunci când a fost asaltat de către cazacii şi gardiştii înarmaţi Comisariatul de poliţie din Dubăsari, au fost luaţi ostatici 27 de colaboratori de poliţie. Şi, practic, s-a început războiul. Gardiştii, care au asaltat Comisariatul de poliţie, au început să umble cu maşinile blindate prin satele Cocieri, Molovata şi împuşcau oameni, violau femei, ucideau copii. Şi atunci s-a început conflictul armat, prin rezistenţa băştinaşilor. Poliţia nici nu a intervenit, fiindcă conducerea de atunci a Ministerului de Interne nu a vrut să se implice ca să nu fie vărsări de sânge.”

Europa Liberă: Dar a curs prea mult sânge pe Nistru, ca, după douăzeci şi doi de ani, să mai vorbim despre nevoia reunificării celor două maluri ale Nistrului.

Victor Catan: „Noi niciodată nu trebuie să ne dezicem de acest teritoriu care ne aparţine istoric. Acolo locuiesc concetăţenii noştri. Noi nu avem dreptul să-i lăsăm în voia sorţii. Vedeţi cu câtă bărbăţie, cu cât eroism părinţii îşi duc copiii pentru a învăţa în limba maternă, în limba moldovenească sau română, nu li se dă un drept universal, un drept garantat de organizaţiile internaţionale. Dar la noi în stat nu se asigură dreptul copiilor să poată învăţa în limba maternă.”

Europa Liberă: Domnule Catan, aveţi o explicaţie de ce Rusia încearcă să torpileze identificarea unei soluţii durabile pentru conflictul transnistrean?

Spre podul de la Dubăsari

Victor Catan: „Rusia are interesul de a avea influenţă asupra Republicii Moldova. Şi ne uităm la unele acte pe care le-a semnat, pentru a soluţiona problemele cu separatismul. În primul rând, este acordul cu privire la statutul Armatei a 14-a a Federaţiei Ruse, aflate pe teritoriul Republicii Moldova, în care se spune, într-un articol, că conflictul armat va fi soluţionat în cazul în care i se va da un statut special Transnistriei. Ei blochează adoptarea statutului şi intenţionat planifică lucrul acesta, ca să nu fie soluţionat niciodată conflictul, pentru a nu retrage Armata a 14-a de pe teritoriul Republicii Moldova.”

Europa Liberă: Poate fi elaborat un statut şi adoptat, din moment ce staţionează armata în estul Moldovei?

Victor Catan: „Statutul poate fi elaborat, dar realizat acest statut cu staţionarea Armatei a 14-a în niciun caz nu poate fi. Armata a 14-a a participat activ în lupta împotriva independenţei şi integrităţii teritoriale a Republicii Moldova cu tancuri, cu elicoptere, cu tehnică blindată, cu efectiv militar. Nu are niciun drept de a se afla pe teritoriul Republicii Moldova. Şi acum se încearcă de a se spune că contingentul militar rus, aflat pe teritoriul Republicii Moldova, are funcţii de pacificare. În niciun caz! Atunci când a fost semnată convenţia moldo-rusă, unul dintre primele procese-verbale ale Comisiei Unificate de Control a fost că, sub nicio formă, formaţiunile militare aflate în Transnistria nu pot participa la procesul de pacificare. Aceştia nu sunt pacificatori, acestea sunt trupe care se află nelegitim pe teritoriul Republicii Moldova. Federaţia Rusă nu doreşte ca noi să soluţionăm conflictul din motive că trebuie să staţioneze armata, să se afle în centrul Europei, să-şi rezolve politica imperială.”

Europa Liberă: Deci regiunea transnistreană rămâne a fi o pârghie de şantaj în relaţia dintre Moscova şi Chişinău?

Sovietul suprem de la Tiraspol

Victor Catan: „Vorbim despre separatişti, despre conducătorii Transnistriei, de fapt, ei sunt marionetele Rusiei. Noi, sub nicio formă, nu putem gândi că putem soluţiona problema cu conducerea autoproclamatei „republici moldoveneşti nistrene”. Fiindcă ei sunt supuşii Federaţiei Ruse, sunt supuşii persoanelor imperiale care au scop de a deține controlul asupra Republicii Moldova, şi nu numai, din Transnistria.”

Europa Liberă: Dar, la masa negocierilor, reprezentanţii Moscovei zic că, doar atunci când guvernarea de la Chişinău va găsi limbă comună cu administraţia de la Tiraspol, poate fi vorba despre demararea unor negocieri foarte clare asupra unui statut pentru această regiune.

Victor Catan: „Ruşii au oamenii lor la conducerea Transnistriei, care se supun orbeşte, care sunt finanţaţi direct de Federaţia Rusă şi li se spun: „Ţineţi linia Moscovei”. De aceea este necesar ca toate tratativele fie între Republica Moldova şi Rusia, fie între organismele internaţionale care participă la negocieri, să fie cu ruşii. Atunci când ruşii doresc – va fi pace.”

Europa Liberă: Mai treceţi Nistrul acum?

Victor Catan: „Da.”

Europa Liberă: Discutaţi cu locuitorii din stânga Nistrului?

Victor Catan: „Eu am rude, am prieteni în Transnistria, care mai mult se află în Chişinău sau în Rusia decât în Transnistria.”

Europa Liberă: Ce sentimente încercaţi, atunci când treceţi Nistrul?

Victor Catan: „Mă simt umilit. Începând cu vama, atunci când încearcă să te controleze, se uită chiorâş la tine. Pe mine mă cunosc mulţi, am fost şi participant la război, dar mai mult mă cunosc că am fost copreşedinte al Comisiei Unificate de Control şi nu pot să se comporte prea brutal. Oricum, este o umilinţă, atunci când se încep controalele respective. Am fost nu demult la mănăstirea Chiţcani, au vrut să mă umilească.”

Europa Liberă: Dar a dispărut ura, acest sentiment de vrajbă între cei care au ţinut arma în mână unii împotriva altora? Mă refer şi la cei de pe malul drept, şi la cei de pe malul stâng al Nistrului.

Victor Catan: „Dacă ar fi să ne punem la o masă cei care am luptat, cei care am împuşcat unul în altul, am găsi limbă comună. Dar, în condițiile când au trecut douăzeci şi doi de ani, a apărut o nouă generaţie în regiunea transnistreană, îmbibată, zi de zi, cu ideologia aceasta separatistă, că Republica Moldova e fascistă, că „au fost poliţiştii şi ne-au ucis oamenii”, bineînţeles, o bună majoritate din populaţie este împotriva ţării noastre. Văzând însă năzuinţele noastre spre integrarea europeană, văzând că noi avem de câştigat cu circulaţia liberă în Europa, dacă ar fi şi situaţia economică, socială mai bună, toată populaţia ar fi de partea noastră. Dacă Rusia nu va finanţa administraţia din Tiraspol, practic, ei se vor coborî pe pământ, la masa de tratative şi am negocia cum să creăm statul, cum să îmbunătăţim economia, cum să facem ca oamenii să trăiască liberi.”

***

De obicei, trecerea timpului permite celor aflați pe câmpul de luptă să reevalueze unele evenimente. Fotojurnalistul Nicolae Pojoga își amintește că atunci, în 1992, doar cu ceva timp înainte, venise din Karabah, unde a fost, la fel, jurnalist de război, timp de o lună și jumătate. Discuția cu Nicolae Pojoga am avut-o imediat după ce își terminase vernisarea unei expoziții de fotografii care poate fi vizitată mâine.

Nicolae Pojoga: „Vin de la Sala „Brâncuşi”, unde am pus la punct o colecţie de fotografii dedicate acestui eveniment, adică conflictului. Am avut norocul să fiu solicitat de Ministerul Afacerilor Interne, m-au susţinut şi sunt fericit, deşi nedormit.”

Europa Liberă: Prin obiectiv, această confruntare de la Nistru cum a fost văzută?

Nicolae Pojoga: „Eu mă ascundeam, de fapt, după obiectiv. Este un moft al jurnaliştilor şi partea lor vulnerabilă. De multe ori, se dau după cameră, după camera video, foto.”

Europa Liberă: Ce a rămas imortalizat?

Nicolae Pojoga: „Nu mai ştiu. Eram deprins cu suferinţele, dacă îmi permiteţi să zic aşa. A rămas sentimentul unei admiraţii faţă de eroismul lor, în primul rând, al voluntarilor, apoi al poliţiei, al armatei care a intervenit mai târziu. Mi s-au părut foarte curajoşi. Era foarte clar ce fac ei. Pentru ei erau foarte clare acţiunile lor.”

Europa Liberă: Dar ai surprins şi suferinţa oamenilor simpli, a oamenilor care au luat drumul pribegiei, şi-au lăsat casele ciuruite de gloanţe.

Nicolae Pojoga: „Furnizam ştiri zilnice sau aproape zilnice, ştiri dintr-o singură fotografie. Şi, după temperatura zilei, îmi făceam datoria în felul acesta. Desigur, am văzut de toate: şi suferinţă, şi moarte, şi sânge, şi eroism, şi frică, şi disperare, de toate… Nu, nu pot să vă spun cum am văzut lucrurile. Acum, dacă mă uit peste fotografii, încerc să încheg o poveste.”

Europa Liberă: Şi povestea aceasta la ce s-ar rezuma?

Nicolae Pojoga: „Este absolut personală, un sentiment de şoc pentru un jurnalist. Eu aveam deja, la ora aceea, o experienţă din Karabah, cu un an în urmă, fusesem acolo. Și se părea că mi-am luat vaccinul. Aici nu, era prea complicată problema.”

Europa Liberă: În ce a constat dificultatea acestei probleme?

Nicolae Pojoga

Nicolae Pojoga: „În faptul că trăgeau unul în altul moldovenii de pe o parte şi alta a Nistrului, erau rude civilii sau voluntarii de o parte şi alta. De altfel, acelaşi lucru se vedea şi printre militari, camarazii lor erau în cazărmi diferite, lucru ciudat şi este o componentă atât de ciudată, războiul. Acum mă întrebi şi mi-am amintit că acesta era sentimentul care mă urmărea, mă ţinea foarte atent şi stresat chiar. Fiindcă, în rest, îmi făceam şi eu meseria ca un jurnalist. Ne-am şi întâlnit, dacă ţii minte, într-o livadă. Întotdeauna am fost foarte impresionat. Vă spun un caz. Veneam din Tighina, în cele mai fierbinţi zile, cu răniţi chiar, şi am mers cu ei la spital. După spital, pe stadion, era un meci de fotbal (ei, zic, se mai întâmplă), la Chişinău – nuntă. Lucrurile acestea se repetau zilnic. Eu nu afirm că toată lumea trebuia să meargă încolo. Dar nu se vedea ceea ce spunem noi, „conflict armat”, care a fost îngrozitor pentru foarte multă lume din zonă. Şi continuă şi astăzi. Şi noi nu facem nimic pentru ei, nici noi, jurnaliştii, nici mai sus...”

Europa Liberă: Ce ar trebui să facă ziariştii pentru apropierea celor două maluri ale Nistrului?

Nicolae Pojoga: „Să încerce să cerceteze: investigaţii, nume, oameni, fapte, evenimente politice, cronometraj. În rest, scriam şi poezii, se cântau şi cântece, se puneau fotografii-simbol, lucru oribil în ziaristică.”

Europa Liberă: Se coc premisele reîntregirii Moldovei?

Nicolae Pojoga: „Reîntregirea este un eveniment care trebuie reparat.”

Europa Liberă: Mai treci Nistrul, de la caz la caz?

Nicolae Pojoga: „Din când în când.”

Europa Liberă: Şi cu ce sentimente mergi acolo?

Nicolae Pojoga: „Foarte ciudate. Am vizitat unul dintre locurile care m-au marcat pe mine, casa din care s-a văzut podul pe unde veneau tancurile, eu eram jos, chiar m-am şi ascuns acolo, în nişte locuri, de frică. Am văzut aceste locuri. Desigur, nu este un lucru obişnuit să vezi aşa ceva. Chiar am în capul meu un proiect: să revăd, încă o dată, modestele mele fotografii şi să regăsesc oamenii care sunt acolo, un fel de pod, în timp, să fac... Atâta pot să fac, fiindcă nu pot să fac investigaţii, nu am nici instrument și nici instruire, nu am nici bani suficienţi. Dar aş încerca să încheg acest pod... Şi aceasta ar fi contribuţia mea la reîntregirea despre care spuneai...”