„Fiecare clipă ascunde fie o comoară, fie un tăciune, dar care mă farmecă în egală măsură”

Valeria Gîndea: Născută la 22 februarie, anul 1995, orașul Chişinău. Elevă în clasa a 12-a la Liceul Teoretic „Ion Creangă”. Prezentator radio, „Jurnal FM”. Voluntară în cadrul Consiliul Local al Copiilor şi Tinerilor şi Asociația „Vântul de Est”.

Luni

Mă trezesc de dimineață cu gândul că trebuie să trec pe la medic să îmi iau certificatul, care ar confirma că nu mai sunt răcită și pot să mă întorc la liceu. Ce plăcut e să sesizezi că după o săptămână de răgușeală și senzații gripale, pot în sfârșit să savurez soarele de afară și vremea primitoare. Mă gândeam că e o zi care va trece fără peripeții. Nu zi hop până nu ai sărit. Urc într-un troleibuz în care se află o domnișoară, aparent la fel de obișnuită ca oricare alt pasager. Totuşi, diferența este una destul de vizibilă. De fapt, aș zice mai degrabă audibilă. Acea domnișoară „x” pesemne că are o problemă urgentă să discute cu una din cumnatele sale, sau cum îi zice ea „cumnățica”. Ambuteiajul contribuie şi el la participarea tuturor pasagerilor la acest „one man show”. Aflu că astă-seară are de gând să prepare ceva cărniță cu legume, aflu că un bărbat „y” astăzi nu poate veni şi mai aflu că anume cumnățica în cauză va petrece o seară frustrantă la o zi de naștere, unde trebuie neapărat să se prezinte, dar care îi provoacă dureri de cap. Niciodată nu am înțeles moda de a discuta problemele personale în transport public. În special dacă mai ridici vocea şi râzi astfel încât şi pasagerii altui troleibuz te pot auzi. Poate că sunt demodată şi nu înțeleg un nou trend al „cumnățelelor”.

Marți

Azi e o zi specială. Nu e o zi însemnată cu roșu în calendar pentru fiecare, dar pentru redacția și cititorii fideli ai revistei „Nunta by Aura” e o zi înflorită. Am avut onoarea să îmi las amprenta pe filele revistei prin intermediul unor destăinuiri personale. Astăzi sărbătoresc un an de când s-a relansat revista și gândul îmi zboară spre rochia roz și bentița florală, care mă vor transforma seara într-o adevărată Primăvară. Tema petrecerii vizează lalele, florile mele preferate, ceea ce adaugă un plus în lista mea „De ce azi e o zi specială”. Totuși, la ore reușesc să adun toată voința pentru a mă reproiecta la nuvela „Horodiște” scrisă de Ion Druță. Impresionant limbajul, în special replica bunicii „pașolvon” interpretată de un copil. Cred că acum voi asocia nuvela cu această expresie. Într-un moment, în cabinet intră psihologul școlii și ne propune un test vocațional, să vedem ce domeniu profesional se potrivește personalității. Nu credeam să am surprize, pentru că mereu am fost convinsă că știu ce vreau să fac după liceu. Însă, a doua zi la rând, mă conving că mereu e loc de surprize.

Miercuri
E mijloc de săptămână. La asta mă gândesc în fiecare miercuri din fiecare săptămână. Cred că ceasul meu biologic uită că suntem în secolul unde „oriunde și oricând” poți afla ce zi este. Fredonez cântecele îndrăgite de dimineață și mă bucur că am dispoziție la această oră timpurie. Îmi fac o promisiune, cea de a cânta de fiecare dată când tristețea se lasă pe suflet. Muzica mă ajută să trec peste orice nefericire, întotdeauna a fost așa. Iubesc să cânt chiar dacă nu prea îmi reușește. Mama mereu mă lua peste picior din acest motiv. Seara decid să merg la un film din cadrul Festivalului filmului francofon desfășurat la cinematograful „Gaudeamus”. Întârzii cu 5 minute și descopăr că sala este arhiplină și cu mare greu am putut găsi un loc liber. Însă pelicula mă copleșește imediat. Senzații de nedescris se strecoară în corpul meu când ascult melodioasa limbă franceză. Mereu mi se repetă în minte o singură replică „Le francais – mon amour”, o zic când ascult piesele îndrăgite de la Stromae, când vizionez o emisiune la TV5Monde sau când mă uit la un film. „Dans la maison” e un film deosebit: istorie imprevizibilă, personaje autentice, calitate asigurată. Am savurat fiecare moment al serii. Ce bine că am decis în cel din urmă moment să nu ratez filmul.

Joi

27 martie, ziua Unirii Basarabiei cu România din 1918. Mă așteptam să discutăm despre acest eveniment la ore, să ne amintim de acea perioadă, să facem o mică incursiune în istorie, dar se pare că profesorii sunt preocupați de probele de prebac ce urmează să se desfășoare, iar colegii... păi bine, colegii discută despre balul de absolvire. Mă transpun pe filele romanului „Ora 25” și trăiesc emoțiile lui Johann Moritz, care are o istorie, pe cât de tragică, pe atât de impresionantă. Înfiorător gândul că într-un moment, din interesele meschine ale altui om, viața poate lua o întorsătură de 180 de grade. În același timp, mă fascinează la nebunie această instabilitate a vieții. Mama zice că se datorează spiritului meu tânăr și neliniștit. O definiție perfectă perioadei în care trăiesc acum, când fiecare clipă ascunde fie o comoară, fie un tăciune, dar care mă farmecă în egală măsură.

Vineri

Lecțiile de la școală nu îmi dau mare bătaie de cap, chiar dacă am avut un șir de teste. Am discutat filosofia Yin Yang, precum că binele și răul trebuie să coexiste într-un echilibru perfect întru pace și liniște pe acest pământ. Și totuși, suntem învățați din povești, din filme, de către societate că binele prevalează răul într-un final. E mai ușor să trăiești dacă crezi că binele ți se va întoarce mai devreme sau mai târziu. Iar eu mă tot gândesc la un articol pe care l-am citit și care nu mă lasă în pace. Un site englez scrie despre soarta moldovencelor, jertfe ale traficului de persoane. Cele citite mi-au tulburat firea și nu pot să cred că asemenea grozăvii există chiar în societatea ce mă înconjoară. Nu obișnuiesc să port ochelari roz și să cred că viața este perfectă, însă se pare că sunt o persoană optimistă și nu mă prea gândesc la crimele împotriva umanității care se petrec la „o aruncătură de băț”, vorba din popor. În acest caz, e potrivită oare credința că aceste biete femei vor avea viață bună sau sunt pusă în situația să cred că suferințele lor ajută la menținerea echilibrului în univers? Mă strecor de la acest gând spre analiza a tot ce am făcut săptămâna asta și simt o oarecare împlinire scriind aceste rânduri. Am doar un gând: o săptămână frumoasă să fie!