Sorin Alexandrescu: „România oferă astăzi prea puțin tinerilor moldoveni”

Intr-un interviu acordat în exclusivitate Europei libere, profesorul universitar Sorin Alexandrescu pledează pentru o apropiere concretă, nu doar declarativă, a R. Moldova de România, prin proiecte de cooperare care să răspundă atât intereselor românilor și moldovenilor, cât și ale etnicilor ruși dintre granițele Republicii Molova.

Sorin Alexandrescu este directorul Centrul de Excelenţă în Studiul Imaginii, pe care l-a fondat la București în 2001. Este acum profesor emerit la Universitatea din Amsterdam, unde a lucrat acum mulți ani alături de Paul Zumthor. Se adaugă o strălucită carieră făcută la București, atât înainte de perioada olandeză, în calitate de cercetător în Institutul de istorie literară condus de G. Călinescu și de asistent al profesorului Tudor Vianu, cât și după aceasta, ca profesor universitar la Universitattea București.

Este unul dintre cercetătorii cei mai interesanți ai istoriei mentalităților. Urmărind tema mereu sensibilă a specificului național, nu pierde nicio clipă din vedere contextul istoric, geografic, nici elementele de multe ori ireductibile, cum sunt cele etnico-religioase, ci caută punctul de convergență și echilibru. Opiniile sale despre România și reprezentarea ei în lume încearcă să fie obiective, dar nu aspre, și încearcă să mobilizeze pe cititori la o atitudine constructivă.
.
Tania Radu: Domnule profesor Sorin Alexandrescu, în România ați revenit după o intensă și elogiată carieră universitară în Olanda. Ați revenit în mai multe ipostaze, dintre care am ales una singură: cele trei titluri fundamentale pe care le-ați tipărit în jurul anului 2000 și care toate vizează stadiul clarificării sau rezolvării unor probleme de identitate națională și de raportare la contextul istoric, la ideea de responsabilitate morală ca urmare a întîmplărilor istorice.

„Paradoxul român”, „Privind înapoi modernitatea” și „Identitate în ruptură” sunt titluri care și astăzi, recitite, dau de gândit. În „Paradoxul român” există o comparație interesantă și pe care am putea-o readuce în discuție, este comparația dintre comportamentul Finlandei și comportamentul României în cel de-al doilea război mondial, cu privire la atitudinea atât față de Germania cât și față de Uniunea Sovietica. Comportamentul a fost diferit. Pe termen scurt rezultatul n-a fost însă diferit, dar, pe termen lung, a fost, și consecințele se văd în stadiul diferit de maturitate a democrației în cele două țări. Aș vrea să pornim de la un gând al dumneavoastră despre acea reflecție de atunci. Credeți că o putem reîncărca pentru a pune lupa peste evenimentele din Ucraina și efectele lor asupra cetățenilor moldoveni dar, bineînțeles, și asupra României?

Sorin Alexandrescu: „Da, cred că această comparație este oricând valabilă dat fiind că cele două țări au, în raport cu Rusia, fie ea sovietică, fie post-sovietică, o condiție oarecum asemănătoare, adică suntem la marea graniță dintre Rusia și Europa. Problema acestor țări de graniță este că ele totdeauna au fost supuse unei duble presiuni, venind fie din Vest, fie din Est.

Cazul Poloniei e poate cel mai elocvent. A fost de trei ori împărțită între Rusia, Austria și Prusia. Finlanda și ea a avut aceeași problemă, iar Ucraina este formată iarăși dintr-o parte ortodoxă și o parte greco-catolică, influențată mai curând de occidentali. Moldova are ea însăși o dublă populație și, desigur, trage fiecare parte în altă direcție. Sunt așa-zisele țări de graniță între imperii, sau între culturi, sau între zone lingvistice, care nu pot ieși din situația asta de dilemă. Deci important este să gestionezi dilema într-un mod pașnic și democratic.

Ei bine, tot ce s-a întâmplat în trecut a fost invers. Au fost numai războaie, ori s-a apelat la abilitate în război ca să gestionezi acest lucru. Ion Antonescu, de pildă, a fost mai puțin abil decât a fost generalul Mannerheim în Finlanda. Poate că, într-un fel, Antonescu a văzut ceea ce noi numim inabilitatea lui drept o fidelitate mai mare față de Hitler. Poate că, în ochii lui, ca și ai altora, fidelitatea față de Hitler era mai morală decât abilitatea lui Mannerheim. Dar toate astea fac parte dintr-un anumit război, în care a trebuit să fii fidel unei forțe împotriva celeilalte.

Astăzi nu mai e situația asta. Este o situație complet nouă, în sensul că mijloacele de rezolvare, de gestionare a dilemei sunt altele. Sunt pașnice. Rușii, din păcate, nu au înțeles acest lucru, ei continuă cu vechile arme, adică intimidarea, amenințarea, ocuparea prin forță, nerespectarea legalității. Occidentul, americanii au și ei alte mijloace acum, gestionează complet altfel, post-militar. Au spus cu o inocență, care la început m-a și enervat, că nu se pune problema să intervină militar. Și mi-am zis, iată, îi lasă pe moldoveni și pe ucraineni în ghearele Rusiei.

Pe urmă mi-am dat seama că, de fapt, această așa-zisă inocență era foarte abilă, pentru că îi obliga oarecum pe ruși să țină seama de noile reguli. Adică, sigur, ei au ocupat Crimeea, dar cât anume pot să mai ocupe în plus? Și cât pot să suporte consecințele economice și politice defavorabile? Deci s-au schimbat regulile jocului. Și atunci întrebarea este cum ne adaptăm și noi acestor noi reguli.”

Tania Radu: Domnule profesor, întorcându-ne de unde am plecat, la lecția fermității în abordarea de politică externă a unui stat în momente de criză: statul român este, în clipa de față, suficient de stabilizat în sentimentul identității lui statale încât să aibă, de această dată, o percepție corectă asupra contextului? Simțiți asta la nivelul diplomației românești?
Sorin Alexandrescu: „Nu prea simt, ca să fiu sincer. De multe ori am avut impresia, în ultimele luni, că diferențele de opinie „între palate”, cum se spune, între președinție și guvern, sau prim ministru, erau exportate în modul în care se discuta la Chisinău, sau în care se discuta la București cu invitați din guvernul de la Chișinău. Sigur că, până la un punct, lucrul este probabil greu de evitat, pentru că fiecare are o opinie și și-o spune, dar mă întreb dacă noi românii în genere, clasa politică, putem fi atât de înțelepți încât să uităm certurile de acasă când mergem în străinătate. De obicei le exportăm. Nu știu dacă în privința Moldovei ar putea să fie altfel. Dar eu cred că ar trebui totuși încercat acest lucru. Oricât ar fi distanța politică de mare între guvern și președinție, măcar în acest sens, adică față de Moldova, ar trebui puțin calmate conflictele și avut o abordare unică.”

Tania Radu: În „Paradoxul român” detectați la români o linie de abordare, să zicem „brâncovenească”, de acomodare cumva prin abilitate, și nu prin fermitate, prin răspuns ferm, pentru că în spate a fost întotdeauna temerea majoră pentru pierderea statalității. Această obsesie a statalității, care a urmărit România în anii aceia, urmărește acum două state: este Republica Moldova deoparte și probabil că și România are încă acest vechi complex, conservat undeva. Sigur, mai bine securizat între granițele Uniunii Europene și ale Alianței Nord-Atlantice, dar el există. Întrebarea este dacă raționamentul față de o abordare sau alta va trebui acum să țină cont de ambele țări, sau fiecare dintre cele două țări în care se vorbește românește ar trebuie să învețe o bucățică din lecția istorică și să o adapteze la situația ei?

Sorin Alexandrescu: „Eu cred că al doilea termen este cel corect. Sigur că acum sunt două state independente și stim că, de fapt, partizanii unirii sunt încă extrem de puțini, și la noi și în Moldova. Intelectualii, sau oamenii care au un anumit simț al trecutului, sigur că ar dori acest lucru, dar restul populației probabil că nu. Dar chiar și așa: este vorba de două state în care se află aceeași națiune, normal că ne gândim atunci la un destin comun și la un sprijin reciproc.

Până acum, cred că România a făcut bine că a sprijinit Moldova din punct de vedere diplomatic, că a luat chiar inițiative, în sensul că a atras atenția Occidentului asupra pericolului, că a obținut o grăbire a procesului de integrare a Moldovei în Uniunea Europeană. Eu nu cred însă că Moldova poate fi amenințată de o agresiune miliară. Nu prea cred că rușii ar vrea să ajungă în Transnistria cu armata, pentru că ar trebui să ocupe toată Ucraina de sud ca să ajungă acolo. Ca să facă un pod aerian, cum au făcut americanii cu Berlinul acum multa vreme, nu-i prea văd în stare.

Deci eu cred că toată această agitație a rusofonilor din Moldova, respectiv din Transnistria, se petrece cam în gol. Dar asta nu înseamnă că Moldova este ferită de orice primejdie. Primejdia este dezintegrarea pașnică, în care anumite regiuni să se proclame independente de guvernul moldovenesc, cum e Găgăuzia sau cum pot să fie și alte zone...”

Tania Radu: Taraclia, care mai nou, în numele bulgarilor, dorește ceva asemănător.

Sorin Alexandrescu: „Momentul actual, în care brusc principiul internațional al naționalităților ar deveni din nou exploziv, acest moment întărește exact extremiștii naționaliști din toate aceste zone etnice. Or, mi se pare că fiecare zonă etnică se poate declara autonomă față de guvernul de la Chișinău și guvernul de la Chișinău este în poziția în care ori trimite propria poliție ca să restabilească ordinea, ori acceptă. Dacă trimite propria poliție, face primul pas agresiv, la care ceilalți pot zice: trebuie să ne apărăm! Iar dacă nu face nimic, dă puterea din mână. Deci eu cred că asta este marea dilemă.

Aici va trebui să intre în funcțiune un alt criteriu. Tot ce-am vorbit până acum se referă la un criteriu definibil poate în modul următor: nu treceți la cutare acțiune militară, că trecem și noi. Adică este un ciclu de amenintare și contraamenințare. Eu cred că occidentalii, și poate ar trebui să facem și noi același lucru, văd cu totul altfel problema. Dacă nu faceți nimic, iată avantajul pe care vi-l oferim. Vă cumpărăm atitudinea pașnică oferindu-vă avantaje economice. Sau politice.”

Tania Radu: Este un tip de discurs care, cel puțin în Republica Moldova abia cum începe să fie articulat. În România, de asemenea, știm că s-a sărit etapa asta și a fost mai mult sau mai puțin o decizie a autorităților românești la vârf, a elitei politice, la care populația a aderat întrucâtva înțelegând care este oportunitatea. Dar, pentru Moldova, această încărcătură palpabilă a apartenenței mai degrabă la Vest decât la Est este un lucru de tradus în fiecare zi și în multe feluri.

Sorin Alexandrescu: „Eu cred că România, ca țară și ca putere politică independentă, asta ar trebui să facă: să dezvolte niște programe noi de colaborare cu Moldova, care să fie benefice românilor din Moldova, dar care într-un fel să atragă și pe rușii din Moldova. Din punct de vedere economic. N-o să ne iubească probabil foarte mult nicodată, poate nici noi pe ei, dar nu are importanță numai aceast aspect sentimental. Aspectul economic, comercial, turistic, e la fel de important, poate chiar mai important. Uite: noi suntem deja în Uniunea Europeană, voi încă nu. Și dacă colaborăm, vă putem oferi niște avantaje. Decât să vă uniți cu o Rusie îndepărtată, mai bine colaborați cu noi pașnic, pe termen scurt.”

Tania Radu: Este un tip de argument pe care, răsturnându-l, rușii îl folosesc foarte bine. Avantajul economic al moldovenilor care lucrează acolo și trimit bani acasă este un argument în sine. Chiar dacă proporția celor care muncesc în Occident e aproape egală, nu știu cum se face că, psihologic vorbind, este considerată indispensabilă mai degrabă apartenența la spațiul muncii din Federația Rusă, decât la spațiul fragmentat în mai mult state din Uniunea Europeană.

Sorin Alexandrescu: „Bine, dar moldovenii respectivi lucrează în Occidentul Europei, nu lucrează în România. Ce le oferim noi, românii? Burse de studii pentru studenți? Poate că ar trebui mai mult să oferim. Adică există totuși anumite slujbe specializate pe care moldovenii le pot avea în Romînia, nu nepărat ducându-se în Germania și în Franța.

Eu știu de exemplu la Universitate mulți studenți moldoveni care sunt absolut excelenți. În ultima vreme vin, cred, mai puțini, nu știu de ce. Primeau burse la noi, cu oarecare încetineal, dar le primeau, și puteau sa se angajeze dacă obțineau permis de muncă. Veneau în aceleași condiții din fostele state sovietice și studenți fără limbă maternă română dar o învățau foarte repede.

Prietenii Moldovei din România oferă Moldovei ori unificare, ori indiferență. Dar între astea două sunt, cum spuneam, nenumărate trepte. In primul rând colaborare, interese comune. Eu nu stiu dacă moldovenii pro-Romania vor neapărat să se unească statal cu România. Asta este o măsură extremă, ea trebuie să fie de încheiere a unui ciclu de apropiere.”

Tania Radu: Dar acest ciclu a început măcar? Pentru că e un lucru pe care îl spuneți deja de cel puțin un deceniu. A început? sau suntem tot la punctul zero? Pentru că clarificarea asta ar ajuta poate la stabilirea tipului de politici care trebuie formulate.

Sorin Alexandrescu: „Sigur că a început, dar este încă o chestiune extrem de limitată. Noi știm că cutare scriitor e un scriitor moldovean, noi nu știm că este un scriitor de limbă română. Noi știm că X e un scriitor din Valea Timocului, nu că e un scriitor român. Adică noi nu-i percepem ca scriitori români pentru că scriu în limba română, ci îi percepem ca scriitori din zona în care locuiesc.”

Tania Radu: Și e o chestiune chiar mai vastă decât raporturile culturii române din România cu Basarabia. Este aceași problemă - sigur, cu alte dimensiuni - cu scriitorii români care trăiesc în diaspora. Percepția limbii române ca spațiu în care se face cultură română e deficitară la noi.

Sorin Alexandrescu: „Și este împărțită geografic, deși este, lingvistic, una singură. Acesta e, dacă vreți, un exemplu particular. Dar eu știu foarte bine că sunt o mulțime de moldoveni în Occident care au ajuns, de exemplu, manageri în mari hoteluri. Or, ei sunt percepuți acolo ca moldoveni, nu ca români. Există oare manageri moldoveni într-un hotel din România? E o întrebare. Dacă sunt destul de buni ca să lucreze într-un hotel din Germania sau Franța, sunt oare considerați la fel de buni ca să lucreze și în Romînia? Nu cred.

În plus, cred că moldovenii sar mai curând să se angajeze la francezi. Evident că-s mai bine plătiți, dar nu numai pentru asta: e acolo un spor de organizare, este o calitate a recunoașterii mai simplă. Nu le spune nimeni, aoleu, vorbești cu accent! Mereu am avut impresia că acest spațiu intermediar de colaborare, fără a pune marile probleme ale identității naționale, e complet ignorat sau prea puțin folosit.”

Tania Radu: Și atunci când există e trecut cumva sub tăcere. Intră într-o zonă a normalității, de pildă în zona relațiilor la nivel de elite profesionale, dar nu ajută la maturizarea unei percepții asupra unui bazin comun al performanței. Îmi spuneați, în discuția care a precedat acest dialog înregistrat, că tinerii din România tind să îmbrățișeze reacțiile generațiilor mai vechi, cu toate că nu au aceleași motive. În ceea ce-i privește pe cei din Republica Moldova simțiti același lucru?

Sorin Alexandrescu: „Nu. Pot să spun că de fiecare dată când am întâlnit, în zona universitară, academică, moldoveni, în primul rând n-am știut că sunt moldoveni. Nu aveau nici cel mai mic accent, vorbeau ca toată suflarea studențească românească și doar întâmplător aflam că el, sau ea vine din Moldova și se întoarce acolo. Vorbeau chiar ca bucureștenii! Deci adaptarea este extrem de simplă. Eu nu-mi dau seama exact ce anume ar trebui sa facem mai mult din punct de vedere practic. Sigur, osmoza asta funcționază. Se merge în stânga și în dreapta Prutului fără vize, mulți oameni colaborează, se fac afaceri etc. Ce trebuie făcut mai mult? Practic e nevoie de niște programe politice comune.”

Tania Radu: Poate că primul impuls ar fi de așteptat din România: un interes al elitelor din România față de elitele din Republica Moldova.

Sorin Alexandrescu: „Sigur că da. Și mai ales la nivelul generațiilor mai tinere, care nu au trăit perioada precomunistă și comunistă, pentru că la generațiile mai tinere se observă un anumit limbaj comun...”

Tania Radu: Partea bună a globalizării.

Sorin Alexandrescu: „Exact. Doi fotografi din două țări diferite, să zicem Finlanda și România, se înțeleg perfect, mult mai bine decât doi fotografi din București între ei, care sunt în competiție probabil. La fel limbajul literar, limbajul filmic, limbajul de afaceri, limbajul tv, limbajul publicității. În fond, de ce nu s-ar face în acest teritoriu niște echipe mixte, care să lucreze pentru o firmă de aici, sau o firmă de dincolo. Ar trebui poate să ne gândim la o diversitate de programe, de subproiecte de integrare, care să nu meargă pe chestii foarte ideologice și foarte naționale, ci pe chestii practice. O echipă de design poate să lucreze la fel de bine la București, la Chișinău sau la Sofia, cam în același fel.”

Tania Radu: Să vorbim puțin despre îndreptățirea pe care o are, sau nu o are, România de a gândi ce este bine pentru Republica Moldova. Pentru că, până la urmă, aici se cade foarte ușor în acuzația de unionism (uneori asta e un progam politic, alteori e o acuzație), în acuzația de naționalism, atunci când de fapt e vorba de percepția unei națiuni asupra identității ei. Vă mențineți părerea că moldovenii au o mai clară percepție asupra identității lor naționale decât au românii?

Sorin Alexandrescu: „Da, la moldoveni această identitate este și acum, și a fost mereu, foarte amenințată. Și. când e amenințată, sigur că o percepi mai dureros și atunci, mai clar. Pe de altă parte, să nu uităm totuși că există foarte mulți ruși acolo, care au exact aceeași atitutine. Și care, din același punct de vedere și prin același mecanism de apărare, se gândesc la unirea cu Rusia. Și atunci revin: cum îi convingem noi, românii, care simțim o identitate românească în ambele țări, că pentru ruși colaborarea cu România este benefică? Asta mi se pare o întrebare foarte interesantă. Nu știu dacă suntem capabili. Pentru că, chiar dacă ești român, cum e cazul meu, poți să înțelegi faptul că pentru un rus identitatea rusească e un lucru foarte important. Rusia este o mare țară, a fost un imperiu, e o mare cultură - să nu uităm.

Deci putem să-i convingem: hai să facem ceva ca să fie interesant pentru voi în România, împreună cu Moldova? Adică să facem un proiect transfrontalier, care să arate anumite aspecte ale culturii rusești în mod deschis, fără atitudini imperiale? Altfel, rusul o să spună: nu mă interesează ce vreți voi românii. Eu aparțin unei mari națiuni, unui mare imperiu, puțin îmi pasă de voi românii. Cu alte cuvinte, înghețarea pe aceste poziții de tranșee mi se pare extrem de periculoasă.

Cred că trebuie să ieșim din tranșee, dar recunosc că e foarte greu. De ce spun asta, pentru că eu, în raport cu dumneavoastră sau cu mulți alți români, am avut experiența unui minoritar: în Olanda. Am fost minoritar peste 30 de ani în Olanda și stiu că e foarte neplăcut. Olandezii niciodată nu m-au bruscat, nu m-au privit de sus, dar foarte multe afirmații de-ale lor aveau acest substrat.”

Tania Radu: Dacă ar fi să aveți misiunea de a gândi pe termen scurt un proiect în sensul acestui tip de agregare a performanțelor din Republica Moldova și din România, la nivel academic, ce-ati face?

Sorin Alexandrescu: „Aș face echipe mixte de cursuri, de cercetare, de

Petre Guran în studioul Europei Libere la Chișinău

discuții cu studenții etc. Știu că dl Petre Guran a încercat acest lucru când a fost la Chișinău, la ICR. A făcut chiar un proiect, la care trebuia să particip și eu, dar dl Guran a aflat de la noua conducere a ICR-ului că nu e bun pentru postul respectiv și rezultatul a fost cel previzibil: proiectul a fost uitat. Dar ce voia el să facă era excelent, chemase mai mulți oameni să vorbească, de exemplu, despre marile romane din cultura europeană, inclusiv românească, inclusiv rusească, unor tineri din Chișinău.

Eu cred că „modelul Guran”, dacă pot să spun așa, este excelent. Asta trebuie făcut. Nu știu exact cum, dar dacă ICR-ul actual nu mai e interesat, se poate discuta și cu colegii din universități. Să facem proiecte comune,

Vitalie Ciobanu

să ne întâlnim în mod periodic. De câte ori am fost în Moldova, intelectuali precum Vitalie Ciobanu mi-au părut de o excelență bătătoare la ochi. Măcar dac-aș fi avut eu mulți colegi la București ca el! Nu știu dacă Vitalie Ciobanu a fost luat la Universitatea din București să susțină conferințe, ori vreun curs.

Permiteți-mi să propun o discuție, poate chiar la Europa Liberă, care nu pe degeaba are acest nume, o discuție între români și moldoveni, în domeniul acesta universitar. Poate ar fi bine să o repetați și altora, și moldoveni și români. Și dacă o faceți, mi-aș permite să vă rog să mă citați în sensul de a îndemna la constituirea unor echipe mixte. Măcar grupuri de oameni care să reflecteze împreună.”

Tania Radu: Cu siguranță veți fi nu doar citat, ci și invitat dacă acest proiect se va naște și nu mă îndoiesc că există deschidere acolo pentru așa ceva...

Sorin Alexandrescu: „Trebuie doar cineva să înceapă. Multe lucruri sunt de la sine înțelese, dar nimeni nu le începe. Poate un post de radio ca Europa liberă să aibă aceast funcție, pentru că are o reputație forte bună.”

Tania Radu: Să încheiem atunci pe o speranță. Vă mulțumesc, domnule profesor.

Sorin Alexandrescu: „Și eu vă mulțumesc.