Declaratia PMR din aprilie 1964
Motto: „Politica lui Ceaușescu nu se poate explica fără Dej și fără Declarația din 1964.” (Paul Niculescu-Mizil)
Emanciparea elitei comuniste din România, grupata in jurul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, de tutela hegemonica moscovita a coincis cu o categorica si orgolioasa respingere a hrusciovismului ca strategie politica anti-stalinista, cu toate ezitarile, inconsecventele si reculurile stiute. Declaratia din aprilie 1964 a fost de fapt Carta stalinismului national. Multi si-au inchipuit, cedand gandirii deziderative (wishful thinking), ca va urma o Primavara de la Bucuresti. S-au inselat.
Comunistii români au exploatat intensificarea conflictului dintre Moscova si Beijing, accentuarea tendintelor centrifuge din miscarea comunista globala, pentru a-si afirma propria linie autonomista. Au repudiat traditia sovietocentrica si modelul ierarhic care garanta Moscovei o pozitie de suprematie. In locul definitiei consacrate a internationalismului (solidaritatea neconditionata cu URSS) se propunea una mai elastica, inspirata, in fond, de tezele comunistilor italieni si iugoslavi privind policentrismul ori, mai precis, unitatea in diversitate.
In august 1964, revista „Lupta de clasă”, organul teoretic al PMR, condusa de veteranul ilegalist Stefan Voicu, unul dintre autorii textului Declaratiei, publica „Nota memoriala de la Ialta”, testamentul politic al lui Palmiro Togliatti. Evident, acest lucru nu se putea intampla fara aprobarea explicita a lui Gheorghiu-Dej. Asemeni lui Togliatti, Dej era cat se poate de sceptic privitor la ideea, promovata de sovietici in special prin interpusii lor, partidele comuniste din Ungaria, Polonia, RDG si Cehoslovacia, a convocarii unei conferinte mondiale a partidelor comuniste cu scopul blamarii conducerii PC Chinez pentru activitati „scizioniste”.
In clasica sa lucrare „The Soviet Bloc” (Harvard University Press, 1967), Zbigniew Brzezinski nota caracterul „remarcabil de vehement” al Declaratiei din aprile. Mai mult, celebrul politolog considera ca, dupa moartea lui Gheorghiu-Dej, Nicolae Ceausescu ar fi putut dezvolta tendintele de emulare a titoismului, inclusiv pe linia unui comunism nealiniat „pentru care Imre Nagy platise un asemenea teribil pret”.
In realitate, dupa decesul micului Stalin de la Bucuresti care a fost Gheorghiu-Dej, in conducerea PMR, devenit PCR la Congresul al IX-lea din iulie 1965, se derula o lupta intre o directie liberalizanta (in plan politic, economic si cultural), simbolizata de premierul Ion Gheorghe Maurer, si linia dura a aparatului de partid, reprezentata de Nicolae Ceausescu si grupul locotenentilor sai (Virgil Trofin, Manea Manescu, Ilie Verdet, Petre Lupu, Gheorghe Pana, Vasile Patilinet, Ion Stanescu, Maxim Berghianu). Paul Niculescu-Mizil s-a situat la mijloc: apropiat de Ceausescu, era in egala masura influentat de tezele novatoare care se nasteau atunci in dezbaterile teoretice din partidele comuniste ale Europei Occidentale, in primul rand cel din Italia.
„Declaratia”, un document atent construit si redactat cu maxima grija, trebuie asadar contextualizata, plasata in cadrul comprehensiv al istoriei comparate a comunismului: ce se petrecea in miscarea comunista la acel ceas istoric? Care erau fortele centrifuge? Unde se situau Dej si baronii sai in acele polemici? Continuind linia Plenarei din noiembrie-decembrie 1961, „Declaratia” a rescris istoria Blocului Sovietic si a devenit izvorul de legitimizare a grupului pretins national (v. argumentele insistente ale lui Paul Niculescu-Mizil in acest sens, de pilda in volumul „O istorie traita”, Editura Enciclopedica, 1997).
In momentul adoptarii „Declaratiei”, existau inca mii de detinuti politici in Romania. Amnistia din vara acelui an nu insemna ca dictatura renuntase la ambitiile monopoliste, ci era o concesie facuta Occidentului, tot asa cum Tito facuse unele concesii dupa ruptura cu Stalin. Nici vorba de o critica a metodelor criminale ale Securitatii, nici vorba de o reducere a numarului de informatori. Nici vorba de reabilitari. Calaul Alexandru Draghici continua sa conduca, de nimeni stingherit, monstruosul aparat terorist al MAI.
Faptul ca „Declaratia” a fost inspirata si scrisa de oameni direct implicati in cele mai intunecate momente ale stalinismului spune totul despre ce se urmarea. Este inimaginabil ca un Emil Bodnaras, Nicolae Ceausescu sau Leonte Rautu ar fi dorit o liberalizare interna. Toti trei erau stalinisti indarjiti. Mizil insusi, cum stim, fusese locotenentul fidel al lui Rautu in prigoana impotriva intelectualilor si ilegalistilor din anii 1958-1960. Evident, rolul lui Maurer (poate si Alexandru Barladeanu) este diferit si putem detecta debutul conflictului ulterior dintre reformatorii moderati si neo-stalinistii pseudo-nationalisti.
Cateva elemente istorice pot lumina tabloul epocii si explica pozitiile adoptate de Dej si camarila sa, in randul careia Nicolae Ceausescu, obedient, fanatic, obtuz si agresiv, era de-acum un personaj cu maxima influenta. In primul and, liderii de la Bucuresti au privit cu maxima suspiciune atacurile lui Nikita Hrusciov impotriva mitului lui Stalin. Divortul dintre Bucuresti si Moscova (atata cat a fost) a avut loc pe fondul celui de-al doilea val de destalinizare din URSS. Pentru Dej, care pariase inca din iunie 1957, cum a demonstrat istoricul Georges Haupt intr-un excelent articol aparut in Franta in 1964, pe victoria grupului stalinist din Prezidiul CC al PCUS, era vorba de propria sa biografie politica, de implicarea sa directa in marile crime ale stalinismului din Romania. De-aici si afinitatile cu Mao, pentru care hrusciovismul reprezenta victoria revizionismului in miscarea comunista.
Plenara din noiembrie-decembrie 1961 a fost exact acel spectacol mistificator menit sa masluiasca istoria PCR si sa o prezinte in chip teleologic drept o lupta dintre o „grupare patriotica” intruchipata de Dej si oamenii sai, si cea formata din „oamenii Moscovei”, culminand in triumful factiunii Dej. In aceasta viziune, putin conta ca, de pilda Teorhari Georgescu si Miron Constantinescu se aflasera in tara in anii razboiului si ca facusera parte din grupul dominat de Gheorghiu-Dej.
As dori sa amintesc aici un detaliu simptomatic. Exista voci, inclusiv fostul sef de cabinet al lui Dej, Paul Sfetcu (1926-1994), dar chiar si Paul Niculescu-Mizil (1923-2008), care incearca sa acrediteze ideea ca Dej a ramas pe veci marcat de rolul sau, impus (mai exact spus, atribuit) de Stalin, in excomunicarea lui Tito. Nu neg ca asa povestea el, poate asa o si vedea, dupa 1956, istoria acelui an 1949 cand, la conferinta Cominformului (Biroul Informativ al partidelor comuniste si muncitoresti) de la Budapesta, Dej a citit raportul-rechizitoriu „PC din Iugoslavia in mainile unor asasini si spioni”. O proba ca Dej nu a fost constrans sa prezinte macabrul Raport este si faptul ca pe lista „tradatorilor si renegatilor” titoisti aparea si numele lui Lucretiu Patrascanu, al sau nemesis in PMR.
Ulterior, s-a tot plans ca nu a fost consultat, ce de fapt el ceruse o posibila intalnire cu Tito pentru a calma situatia. Nu cred ca isi putea permite o asemenea atitudine. Mai degraba, cred ca Dej a fost flatat, onorat si incantat ca tocmai lui i se daduse aceasta misiune. Stalin avea nevoie de un megafon care sa nu fie direct legat de emigratia cominternista (Ana Pauker, Klement Gottwald, Boleslaw Bierut, Vulko Cervenkov, Matyas Rakosi petrecusera anii razboiului in emigratie in URSS). Dej nu era un „moscovit”, deci vocea sa rasuna altfel, chiar daca spunea exact ceea ce dicta Kremlinul. Acel discurs, pe care ulterior avea sa-l regrete atat de tare, a fost de fapt certificatul de acceptare al lui Dej in cel mai select club stalinist. Era proba ca genialissimul generalissim avea incredere in ceferistul din Balcani.
In plan ideologic, esential pentru ceea ce istoricul Martin Malia defineste drept „partocrații ideocratice”, linia hrusciovista, mai ales dupa Congresul al XXII-lea din octombrie 1961, aparea drept un pericol mortal pentru stalinistii de la Bucuresti. Publicarea, cu aprobarea directa a lui Hrusciov, a nuvelei „O zi din viata lui Ivan Denisovici” de Aleksandr Soljenitin, a fost un soc pentru Rautu si acolitii sai. Deranjau romanele si memoriile anti-staliniste scrise de autori precum Konstantin Simonov, Ilya Ehrenburg si Konstantin Paustovski.
In aceste circumstante, are loc mobilizarea „frontului istoric”, o tema cercetata cu profunzime de catre Bogdan C. Iacob. La fel, conducerea PMR incepe sa flirteze tot mai ostentativ cu personalitati intelectuale de exceptie, in primul rand G. Calinescu si Tudor Arghezi. Istoricul Cristian Vasile s-a ocupat in chip sistematic de politicile culturale ale regimului Dej. Publicarea manuscriselor „Marx despre români” avea exact scopul de a servi o lectie sovieticilor cu propriile lor arme ideologice. Exact in acesti termeni se discuta subiectul (o spune P. Niculescu-Mizil). Un rol-cheie l-a jucat in acea actiune academicianul Andrei Otetea, devenit unul din pilonii noii istoriografii „de-rollerizate”, in curs de convertire la traditia interbelica. Incepand cu anul 1963, se produce o incontestabila relaxare intelectuala.
Aparitia saptamanalului „Lumea”, dupa ce ani de zile informatiile despre viata internationala fusesera oferite exclusiv prin traducerea revistei sovietice „Timpuri noi” (Novoe vremia), indica o modesta, dar reala, deschidere. Director a fost numit George Ivascu, intelectual ilegalist, detinut politic in anii 50, renumit pentru abilitatile sale tactice. El conducea, in acelasi timp, revista „Contemporanul” unde, spre stupoarea multora, incepea reabilitarea marilor figuri ale culturii romanesti, negate si denigrate in anii anterior, in primul rand Titu Maiorescu. Tot acolo, A. E. Baconsky incepea o rubrica ce avea sa intre in legenda despre noile curente din literatura universala. Dictatura lui Mihai Beniuc la Uniunea Scriitorilor se apropia de sfarsit. Reveneau in paginile revistelor literare autori precum Vladimir Streinu si Serban Cioculescu. Existau ratiuni pentru a crede ca, macar in viata culturala, va urma o perioada mai fasta. Ceea ce, trebuie spus, s-a si petrecut, cel putin pana in 1971.
In plan economic, conflictul s-a tradus in sfidarea Bucurestiului la adresa integrationismului propus de Hrusciov si de liderii din RDG, Polonia si Cehoslovacia. Miza era importanta pentru intreaga strategie economica a PMR, in primul rand legata de continuarea industrializarii si de deschiderea tehnologica spre Vest. In aceasta privinta, publicarea articolului economistului Costin Murgescu de respingere a „Planului Valev” a fost un moment crucuil in metamorfozarea unui partid-paria (termenul ii apartine profesorului Ken Jowitt) intr-o formatiune capabila sa reprezinte reale interese nationale.
In plan politic, PMR se fereste de contaminarea cu virusul revizionist. Prelucrarile „Declaratiei” pun accentul pe vizionarismul intelept al echipei Dej, pe dimensiunea nationala, pe necesitatea unirii tuturor fortelor patriotice in jurul „conducerii marxist-leniniste in frunte cu…”. Mitul unanimist este de-acum ingredientul central al dramaturgiei politice oficiale. Cerberii propagandei raman in functiei si vegheaza sa nu se produca niciun fel de alunecare eretica. In august 1964, la doua decenii de la 23 august 1944, inchizitorul de partid Ion (Janos) Vincze scria furibund in „Scanteia”, organul CC al PMR, despre „tradatorul Patrascanu”, un semn greu de neglijat ca marotele dejiste au ramas neafectate de „Declaratie”…
In plan psihologic, al relatiilor personale dintre liderul român si cel sovietic, este de notat aversiunea lui Dej pentru ceea ce el percepea drept aventurismul de bufon al lui Nikita Sergheievici, frustrarile personale datorate proverbialei impulsivitati a succesorului lui Stalin in fruntea PCUS. Mai mult, il deranja puternic faptul ca sovieticii foloseau o activa agentura in Romania si informatii confidentiale, direct legate de discutiile din conducerea PMR, ajungeau instantaneu la Moscova. Dupa plecarea trupelor sovietice, in 1958, Dej a facut tot posibilul pentru a se debarasa de cei pe care ii considera, cel mai adesea justificat, drept spioni sovietici. Vechea sa unealta, Pintilie Bodnarenko, zis Pantiusa, a fost mutat de la Securitate la Militie si a capatat atributii mai degraba administrative in MAI.
A nu se intelege ca Dej era neaparat un admirator al lui Mao. Il socotea si pe acesta un radical capabil de actiuni extreme. A spus-o franc in discutiile din Biroul Politic care au premers „Declaratiei”. Dar initiative gen amplasarea rachetelor in Cuba fara consultarea statelor din Tratatul de la Varsovia si criza care s-a nascut din aceasta nesabuinta a lui Hrusciov au contribuit la decizia lui Dej de a juca o carte cat mai distanta in raport cu Kremlinul. Vizitele vicepremierului Gh. Gaston Marin, unul dintre confidentii lui Dej, in Statele Uniite (1963 si 1964), intalnirea ministrului de externe Corneliu Manescu cu secretarul de stat Dean Rusk, calatoria oficiala a premierului Maurer in Franta (1964) erau tot atatea indicatii ca politica externa a României comuniste se afla in plina de-satelitizare. In aprilie 1964, Dej a evitat sa participe la cermonia de la Moscova prilejuita de implinirea varstei de 70 de ani de catre Nikita Hrusciov. L-a trimis pe Maurer, la fel cum tot Maurer a participat la festivitatile din Berlinul de Est legate de implinirea aceleiasi varste de catre satrapul stalinist local, Walter Ulbricht.
O amintire personala. Era in toamna anului 1963, Liceul nr 24 (actualul „Jean Monnet”) abia se infiintase. Eram in clasa a sasea. Colegul meu de clasa Gheorghe (Ghita) Gheorghiu, fiul Licai si al lui Marcel Popescu, nepotul liderului PMR, spunea bancuri cu Hrusciov. Unele erau extrem de defavorabile acestuia. Eram cativa acolo, eu l-am intrebat daca nu se temea sa spuna asemenea bancuri. Mi-a raspuns ca le stie de la bunicul sau. Poate ma inseala memoria, dar cred ca printre cei care il ascultatu pe Ghita batandu-si joc de Hrusciov era si Nicu Ceausescu…
„Declaratia” a fost, asadar, un document esential in afirmarea autonomiei, dar si in supravietuirea unui grup politic nemijlocit responsabil pentru practicile criminale ale stalinsimului din Romania. A ingaduit rostirea unor jumatati de adevar si a perpetuat numeroase minciuni. Intre acestea, teza ca in Romania nu era nevoia de reabilitarea nimanui, ca gratie lui Gheorghiu-Dej, stalinismul românesc ar fi fost unul, in fond, moderat si chiar benign.
Unul din beneficiarii directi ai „Declaratiei” a fost Nicolae Ceausescu, membru al Biroului Politic, secretar al CC al PMR si sef al Directiei Organizatorice, deci responsabil cu cadrele. Nu sunt de acord cu asertiunile lui Gh. Apostol care sustinea ca in acea perioada (deci in 1964), Dej se pregatea sa-l numeasca pe Ceauesecu secretar insarcinat cu agricultura. In august 1964, Ceausescu a condus delegatia PMR la funeraliile liderului comunist italian Palmiro Togliatti. Tot el a condus delegatia PMR la congresul Uniunii Comunistilor din Iugoslavia. Era direct implicat in contactele cu PCUS si PC Chinez. Conducea cadrele, raspundea de dosare. In aceasta privina, Paul Niculescu-Mizil avea dreptate: fara a mentiona „Declaratia”, Ceausescu a continuat, dupa venirea la putere, linia codificata in acel document. In acest sens, a existat o continuitate imposibil de ignorat ori de negat intre Gheorghiu-Dej si succesorul sau.
Regretatul istoric Eugen Denize a sintetizat remarcabil esenta si semnificatiile momentului aprilie 1964: „Trebuie spus însă că “independenţa” faţă de Uniunea Sovietică a fost, în primul rând, a conducătorilor, Dej şi apoi Ceauşescu, şi nu a ţării. România a continuat să fie membră a C.A.E.R. şi a Tratatului de la Varşovia, a continuat să facă spionaj împotriva democraţiilor occidentale şi să transmită informaţii şi tehnologie în URSS. În ciuda “independenţei” ţării, modelul sovietic de dezvoltare internă a devenit tot mai puternic în România, mult mai puternic decât în celelalte ţări socialiste care-şi proclamau deschis vasalitatea faţă de Moscova. […] Declaraţia din aprilie 1964 a adus o oarecare independenţă externă, dar plătită cu o consolidare a stalinismului pe plan intern. De fapt, în România nu a avut loc niciodată o adevărată destalinizare până în decembrie 1989.”
In cartea mult contestata si prea putin citita „Marele soc din finalul unui secol scurt. Ion Iliescu in dialog cu Vladimir Tismaneanu” (Editura Enciclopedica, 2004), cel care in 1964 era seful sectiei invatamant a CC al PMR, in cadrul Directiei de Propaganda si Cultura (condusa de Leonte Rautu si de adjunctul acestuia, Paul Niculescu-Mizil), deci un activist ideologic de prim plan, spunea: „…crearea unui comunism national a inlocuit procesul de destalinizare. Prin aceasta platforma nationala si Dej, si Ceausescu au oferit o acoperire stalinismului din Partidul Comunist Român.” Dupa care, ca vechi leninist el insusi, are grija sa spuna ca acel patriotism ar fi fost real. A fost, sintetic formuland chestiunea, patriotismul specios si oportunist al unui grup de stalinisti aflati intr-o disperata cautare a unei imposibile legitimitati.
[publicată și în contributors.ro, 25 aprilie 2014]