În timp ce Academia de Științe proclamă sus și tare un adevăr – limba română și etnonimul român –, iar în școală se predă Limba Română și Istoria Românilor, disputele identitare continuă să otrăvească spațiul public.
Recensământul care s-a încheiat recent a reaprins dezbaterile identitare în Republica Moldova. Cei care au dorit ca numărul românilor declarați să crească au acuzat guvernul de întocmirea unui chestionar tendențios, pretabil diverselor manipulări și echivocuri, pentru a demonstra încă o dată că nu-i interesează adevărul istoric, ci doar să rămână șefi peste „feuda” lor moldovenească, fie ea și cu amprentă europeană.
Critici vin și dinspre celălalt pol politic. Cei care vor ca românii să fie o minoritate neglijabilă și mereu ridiculizată între Prut și Nistru au pretins că actuala guvernare atentează la suveranitatea statului Republica Moldova, că încurajează „românizarea” populației. Reclamând numeroase încălcări, socialistul Dodon a cerut ca recensământul să fie anulat, responsabilii să fie demiși și investigat modul în care au fost cheltuiți banii.
Partidul Socialiștilor a promovat cu insistență pe durata recensământului numele „moldovean” și „limba moldovenească”. Pentru a corespunde însă ideologiei acestui partid, videoclipul pe care l-a produs echipa lui Dodon ar fi avut nevoie de o corectură esențială, și anume: cetățeanul care se declară „moldovean” și nu „român” în videoclip ar fi trebuit să fie întâmpinat în pragul unei mari companii de business străine – sugestie a nemaipomenitei prize occidentale la termenul „moldovean” – nu cu englezescul „welcome”, ci cu rusescul „dobro pojalovati”, potrivit Uniunii Vamale, pentru care Dodon pledează cu atâta cerbicie.
Acum, lăsând gluma la o parte, criticile venite dinspre dreapta și dinspre stânga spectrului politic nu demonstrează „obiectivitatea” recensământului, ci mai degrabă imensele sale sincope de organizare, remarcate de toată lumea. Să observăm și noi un paradox: pe de o parte, autoritățile invocă necesitatea unor statistici precise, pentru a concepe politici economice și sociale cât mai adecvate și pentru a formula solicitări corecte față de donatorii externi și, pe de altă parte, aceleași autorități recunosc că au lăsat pe dinafară sute de mii de cetățeni nerecenzați și refuză să prelungească durata recensământului. Că este inconsecvență, incompetență la nivel central sau sabotaj din partea administrațiilor locale, populate cu cadre vechi și corupte, receptive la „sugestii colaterale”, nici nu mai contează: acțiunea a fost viciată.
Recensământul, cum spuneam, a scos în evidență terenul minat al dilemelor identitare, nerezolvate în Republica Moldova. E o schizofrenie existențială: în timp ce Academia de Științe proclamă sus și tare un adevăr – limba română și etnonimul român –, iar în școală se predă Limba Română și Istoria Românilor, disputele identitare continuă să otrăvească spațiul public.
Sigur că poți să ironizezi, să relativizezi subiectul, să spui că nu e mare lucru: om fi noi cine om fi, contează să trăim bine și să mergem mai departe. Să mergem, da, însă în ce direcție?... Ambiguitatea identitară, devenită sursă de eterne disensiuni și speculații electorale, este menținută artificial de agenții de influență ai Moscovei. Din simplul motiv că identitatea românească certifică apartenența Republicii Moldova la spațiul valoric și de civilizație occidental, iar cea moldovenească, tratată ca ceva eminamente diferit, justifică intervenționismul rusesc.
În Ucraina, în condiții de război, are loc o rapidă asumare a patriotismului ucrainean, pe când noi, în Moldova, într-un răgaz de pace, nu reușim… din frică, din inerție sau din cârdășie lipicioasă, să îmbrățișăm un proiect de dezvoltare european, întemeiat pe convingeri identitare ferme. Dacă nu există coeziune națională, retorica integrării va acoperi doar o sumă de sloganuri politice, iar „cursul strategic”, proclamat de guvernanți, va fi unul șubred, lipsit de substanță și oricând reversibil.