Cum a devenit confucianist împăratul care a făcut pipi în pălăria unui înțelept

„Acum 2200 de ani Liu Bang primul împărat Han, cunoscut mai mult ca împăratul Gao era un tip necultivat, care îi disprețuia pe erudiți” îmi povestește Aaquil, ghidul meu ad-hoc. „S-a născut într-o familie de țărani, dar era extrem de inteligent și de carismatic, altfel n-ar fi reușit să răstoarne Dinastian Qin”, continuă mai departe lecția de istorie interlocutorul meu, care nu se poate abține să nu spună și celebra anecdotă legată de Împăratul Gao, căruia nu-i plăcea să citească și care inițial îi desconsidera pe confucianiști, cunoscuți la acea vreme după pălăriile țuguiate pe care le purtau: „într-una din zile s-a întâlnit cu un confucianist, i-a tras pălăria și a făcut pipi în ea”. Ceea ce nu l-a împiedicat mai târziu pe primul împărat Han să pună confucianismul ca piatră de temelie a noului imperiu. A fost convins de unul dintre consilierii lui, Lu Gu, care i-a citit cele 12 volume scrise de el despre arta bunei guvernări, pornind de la filosofia confucianistă.

Aici la Chang’an, care înseamnă „pacea eternă”, împărații Han au construit cel mai puternic imperiu din Est, extinzându-l vreme de patru sute de ani (206 i. Ch.-220 d. Ch.), mai ales, spre Vest, deschizând ruta care ulterior se va numi Drumul Mătăsii. În perioada Dinastiei Han se foloseau deja morile de apă pentru măcinarea cerealelor, scripeții, hârtia de împachetat, cuptoarele pentru modelarea fierului, iar spre finele dominației acestei dinastii în 105 d. Ch., Cai Lun a inventat hârtia de scris. „Toate aceste invenții au plecat spre vest odată cu mătasea chinezească” spune cu mândrie Aaquil, dar „această dezvoltare a noilor tehnologii a fost susținută și finanțată de curtea imperială, care la rândul ei a beneficiat de o creștere economică substanțială, datorată în special așezării geografice a orașului, între fluviul Galben și Fluviul Wei, la interescția tuturor drumurilor posibile”.

Aaquil a terminat științe economice și a început dreptul pentru că nu vrea să se ocupe doar de mica afacere pe care o are familia lui, care are un magazin de bumbacuri, undeva între perfierie și centru. El crede că și acum e un moment bun pentru China să se extindă atât pe mare spre Est, cât și pe pământ spre Vest, iar actualul guvern la fel cel al împăraților Han subvenționează cercetarea și diplomația economică pentru ca țara să-și extindă influența.

Totuși în vreme ce îmi expunea noul plan al Beijingului, Aaquil și cu mine trecem pe lângă gospodării rudimentare, în care oamenii, la fel ca acum 2000 de ani trăiesc de azi pe mâine, din ceea ce au în curte și la o adică, răspund fără ezitare, oricăror cereri făcute de liderii partidului, exact pe vremea împăratului Qin, a cărui Armată de Teracotă încă păzește vechiul oraș, cu cei 7000 de soldați din ceramică. Qin reușește în 221 î.Ch. prima unificare a Chinei și unii spun că denumirea țării provine de la numele lui.

Era un vizionar, dar reformele sale de întărire a statului, bazate pe o putere centrală absolută, pe un cod penal dur și pe eliminarea aristocrației degenerează în cele din urmă într-un despotism, care-l face indezirabil. Împăratul, care este unul dintre fondatorii Chinei, vrea să-i țină sub control pe intelectualii critici, arde cărțile clasice ale vechii birocrații, îi hărțuiește și condamnă la moarte pe confucianiști, impune impozite imposibile populației pentru a-și putea susține campaniile militare și pentru construcțiile grandioase gândite pentru a-i marca trecerea în istorie. Reia înălțarea Marelui Zid pentru protejarea Imperiului său, care va ajunge la peste 7000 de kilometri lungime și își construiește cel mai mare mormânt din lume, în care propria armată cu toate utilitățile sale este reprodusă din argilă.

Ideile lui Qin de apărare a țării, dar și de omagiere postumă a persoanei sale sunt impuse prin legi dure, care permit folosirea excesivă a forței, dar Aaquil nu vede nici o asemănare cu istoria recentă a Chinei, deși îl citează pe Xunzi, un filozof confucianist admirator al eficienței guvernării Qin, care credea că puterea militară a dinastiei Qin nu ar putea face față unui suveran care ar conduce cu omenie și care ar fi susținut de poporul său: „ar fi ca și cum ai încerca să fărâmi o stâncă bombardând-o cu ouă sau să amesteci apa clocotită cu degetul”.

Cât de iubiți de popor au fost, însă, liderii Chinei Comuniste și mai ales cât de omenoși au fost ei, nu e o întrebare dificilă pentru ghidul meu. „Sunt încă iubiți, chiar dacă nu au fost mereu omenoși”.