Se deschide sezonul la prezidenţiabili și se dă drumul iepurilor pe terenul de vânătoare.
Una dintre strategiile de vânătoare care funcţionează ca unsă când se deschide sezonul la prezidenţiabili este să dai drumul iepurilor pe terenul de vânătoare. Cine are cei mai mulţi iepuri reuşeşte să obosească haitele de copoi ale adversarilor, să le ia energia şi să-i facă să crape de inimă rea. De cele mai multe ori funcţionează perfect şi iepurii de pluş, că ocupă cu câlţii lor colţii pudelilor şi buldogilor de pază ai democraţiei.
Discuţia despre posibilul viitor locatar la Cotroceni a aruncat în uitare acuzele de corupţie din familia prezidenţială şi nici despre flirtul lui Traian Băsescu cu clonele sale politice din timpul campaniei pentru alegerile europene nu se mai vorbeşte. Toată lumea ştie că Traian Băsescu a muşcat de multă vreme din mărul întins de partidul Elenei Udrea însă Curţii Constituţionale îi trebuie ceva mai mult decât atât ca să-l suspende.
La urma urmei de ce ne-ar indigna implicarea preşedintelui în politică de vreme ce acceptăm că Biserica însăşi şi aleşii divini pot avea relaţii binecuvântate, chiar dacă contra naturii, cu aleşii poporului. Cum ar putea fi altfel, într-o societate cu reflexe paternaliste, unde statul are mereu nevoie de o entitate supremă care să ierte păcatele greşiţilor? La mijloc este aceeaşi hagiografie de partid care încearcă să creeze impresia că despărţirea de Traian Băsescu îi lasă pe români fără opţiuni democratice, că el ar trebui recuperat cumva în structurile puterii. Pentru că, graţie unei stângăcii bine orientate politic, structurile puterii sunt într-o proporţie copleşitoare numite, nu alese prin vot general, şi este, aşadar, posibil ca unii să-l distribuie deja pe Traian Băsescu în scenarii postelectorale. Poate de aceea listele cu prezidenţiabili se modifică de la o oră la alta, după cum se mişcă Soarele pe cerul politicii româneşti, toate candidaturile fiind puse în relaţie cu interesele, viitorul sau reacţiile lui Traian Băsescu.
Crin Antonescu a renunţat la şefia partidului şi candidatura la Cotroceni pentru a lăsa în locul lui, ca interimar, pe Klaus Johannis, un personaj în ascensiune liberă prin sondaje, al cărui mandat este să supervizeze fuziunea dintre PNL şi PDL. Chiţibuşarii nu au uitat slăbiciunea lui Klaus Johannis faţă de preşedintele ţării şi nici momentele în care actualul preşedintele interimar PNL a fost aproape prim-ministru pe tura lui Traian Băsescu. Acestea sunt însă slăbiciuni care-l leagă şi mai mult de PDL şi de Teodor Stolojan, el însuşi aproape prim-ministru şi fost viitor preşedinte de câteva ori. Şi el despărţit cu bisturiul de geamănul său Traian Băsescu. În plus, neavând istorie în PNL unde e membru de abia un an şi ceva, Klaus Johannis nu are nici idiosincrazii. E de prea puţină vreme acolo pentru a avea duşmani sau prieteni, nu şi-a antrenat brigăzi de agitaţie, nu are oratori şi bocitoare pe ştatul de plată şi nici sensibilităţi dureroase faţă de PDL.
Liderii acestui partid sunt percepuţi de mulţi dintre colegii lui Călin Popescu Tăriceanu drept trădătorii care au părăsit partidul pentru a face o monstruoasă fuziune cu partidul de stânga al lui Traian Băsescu. Între cele două partide ura frăţească a vărsat fierea unui fluviu acid. A fost o vreme când nimic nu era mai trainic în politica românească decât duşmănia lor. S-au sfidat reciproc atunci când s-au succedat democratic la putere, PDL ridicând toate pietrele pentru a găsi urmele corupţiei şi a-şi trimite fratele geamăn mai mare în puşcărie. Însă vocea lui Călin Tăriceanu nu mai are azi nicio greutate. Este etichetat el însuşi drept trădător pentru că s-a lăsat mituit de PSD şi a stat de-a dreapta lui Victor Ponta în timpul alegerilor europene spre a dovedi că, deşi declarată moartă şi îngropată, Uniunea social liberală trăieşte. Aşadar, ca mai medreu în politica românească, este neclar cine a trădat pe cine.
Chiar în zilele în care politicienii români nu mai pridideau dând cep butoaielor şi cântând în falset imnul Uniunii Europene cu înflorituri de manea, Direcţia anticorupţie a început să deşire iţele încurcate ale fondurilor europene gestionate de Agenţia de Plăţi şi Intervenţii în Agricultură. Au ajuns sus de tot, trecând de capii instituţiei, până la oamenii Domnului care ar fi declarat proprietăţile bisericii drept terenuri agricole deşi singurele lucruri plantate acolo sunt lumânările şi crucile. Riscând afuriselile prea-înaltelor feţe bisericeşti, Comisia Europeană vrea să audă sunetul cătuşelor şi cere o investigaţie amănunţită, mirată că banii ajung în cutia milei şi se pierd în absolut. Pentru politicienii români această cerere poate părea o blasfemie. Instituţiile României sunt pline de smerenie când vine vorba despre buzunarele Bisericii. Faptul că procurorii DNA au îndrăznit să-i caute la conturi pe preoţii din judeţul Suceava a stârnit rumoare în rândul enoriaşilor care au început ridice fruntea în plină mătanie şi să privească strâmb limuzinele episcopale.
Capii arhiepiscopiei spun doar că au cerut şi li s-a dat. Nu ar mai trebui crezuţi pe sfântul cuvânt fără să fie cercetaţi. În februarie, când s-a constatat că o minoră căutată cu poliţia zăbovise o vreme după zidurile unei sihăstrii sucevene, preotul care ţine vie şi beatificată legătura cu presa a tot spus că nu se ştie nimic până când s-a descoperit sperjurul. După aceea susţinea că au respectat taina spovedaniei şi au ţinut-o ascunsă pe fugară, spre răscoala sufletească a familiei şi publicului telespectator, ca să-şi găsească pacea interioară.
Un asemenea tratament aplicat minorilor nu a fost considerat nici abuziv şi nici pervers, de vreme ce în pragul campaniilor electorale înşişi politicienii se pozează cu minorii ca să pară mai tineri şi mai energici. Iar dacă am privi cu mai mare atenţie ce se întâmplă în grădiniţe sau în şcoli, ce conţin programele şcolare şi cum se poartă cadrele didactice sau societatea în general, inclusiv părinţii, am constata că protecţia copilului se bazează pe o imensă ipocrizie. Mai mult chiar, în presă a fost publicat un pact secret (sau, cel puţin, obscur) conform căruia Patriarhia Bisericii Ortodoxe ar putea avea rolul determinant în numirea sau revocarea profesorilor de religie, şi nu Ministerul Educaţiei. Desigur, după deceniile de ateism ştiinţific, orele de religie ar fi trebuit să ne facă mai buni, mai îngăduitori, mai curaţi, să ne dea lumină. Cu toate acestea, nu trece zi să nu descoperim că nu e nevoie de dictatura comunistă pentru a tăia lumina populaţiei. E nevoie de nişte şefi corupţi la Regia de electricitate şi la Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei pentru a-i convinge pe oameni că lumina este un lux pe care nu şi-l pot permite. Peste ţară se lasă tot mai des o beznă explicabilă: facturile îngraşă prin fotosinteză conturile clienţilor politici sau spirituali.
În recentele recomandări ale Comisiei Europene pentru Programul României de reforme pe 2014 se afirmă că marile provocări ale României sunt corupţia, sărăcia şi greşelile administrative. Însă, între toate acestea este o relaţie dialectică de cauză-efect. Scandalul politic este doar un semn că apele intereselor subterane s-au tulburat şi că se revarsă, când şi când, umplând de mizerie scena politică şi pe spectatorii din primele rânduri. Mulţi se tem cu plânsete retorice că fugăreala după fantomele prezidenţiale va distorsiona instituţiile democraţiei, că va forţa mâna justiţiei şi a votanţilor. Dar ce este nou în asta? Singurele documente oficiale care aduc în discuţie sărăcia electoratului, interferenţele între justiţie şi politic şi mărirea decalajelor sociale sunt cele venite de la Comisia Europeană. Corupţia, sărăcia, abuzurile sunt armele de care se folosesc politicienii pentru a-şi agonisi banii şi voturile, de aceea nu prea vorbesc despre ele. Campaniile electorale româneşti sunt, ca şi cele de vânătoare, o luptă pentru trofee. Rămâne de văzut care este adevăratul vânat, pentru că nu agaţă nimeni iepuri pe pereţi.