Cei mai mulţi dintre candidaţii la alegerile din toamnă sunt politicieni expiraţi care n-ar avea de împărtăşit societăţii decât meditaţii pe marginea repetatelor eşecuri.
Strivite între promisiunile de înnoire şi instinctele de conservare, partidele politice au început să-şi recicleze stelele prăfuite, doar-doar şi-or orbi electoratul cu lumina lor chioară. Li se dă a doua şansă chiar dacă unii au devenit candidaţi prin vocaţie iar o victorie le-ar dăuna la moralul de etern învinşi. De altfel, ştim de când au ratat prima şansă că vor bântui ca nişte ciocane fără stăpân scena politică, intoxicaţi de propriile discursuri şi copleşiţi de propria atracţie gravitaţională. Într-o perioadă de convulsii astrale, chiar şi meteoriţii speră să devină buricul galaxiilor, axa lumii şi steaua magilor. Personajele cu pricina, foste tinere speranţe, au îmbătrânit făcând figuraţie pe afişe electorale şi speră acum să primească roluri principale chiar dacă în partide de buzunar. Aşa se explică şi transferurile de cadre dintr-un partid într-altul: în cosmosul politic nimic nu se pierde nimic, nu se creează, totul se reciclează. Este o natură fără resturi, iar molozul cosmic poate fi refolosit pentru noi stele pitice şi planete-satelit.
Cea mai recentă campanie de reciclare este cea din partidul prezidenţial, Mişcarea Populară, unde fiecare persoană notorie şi-a ratat cariera politică în alte două-trei partide din care a plecat imediat ce pâinea îşi pierdea albeaţa. Şi nu e unul să nu fi fost măcar pentru o noapte, la Cotroceni, să-l consilieze pe preşedinte care, în funcţie de sfaturile date, i-a şi plantat în structurile de conducere. Încă de la început a fost evident că partidul a fost inventat pentru ca Traian Băsescu să supravieţuiască politic după alegerile de la sfârşitul acestui an.
Pentru a nu da ocazia unor noi dispute constituţionale, partidul a fost iniţial o fundaţie care i-a adunat pe toţi oamenii preşedintelui. Între timp unii au părăsit fundaţia, ca de pildă, însuşi preşedintele ei, fostul consilier prezidenţial şi sociologul Marian Preda, care spunea că e dezamăgit că nu poate reforma clasa politică din interior. De asemenea, preşedintele a pierdut din popularitate. Partidul său, aflat aproape de marginile de eroare ale sondajelor de opinie, a intrat în picaj încă de la înfiinţare şi este pe punctul să se scindeze după ce alegerile interne au adus-o la conducere pe muza preşedintelui şi nu pe aşa-zişii reformişti, în fapt nişte intelectuali care, pierduţi în spaţiu, se lasă magnetizaţi de orice gaură neagră.
Preşedinta partidului a anunţat şi candidatul la prezidenţiale, Cristian Diaconescu, un alt fost consilier prezidenţial care a plecat recent cu misiune de la Palatul Cotroceni. Un om uns cu toate discursurile politice, spălat în diverse bazine electorale de diverşi naşi politici. A fost chiar liderul UNPR-ului, partid de stânga format din diferiţi dezertori pentru a contracara PSD-ul, dar ajuns acum sprijin de nădejde la guvernare. A candidat pentru şefia PSD-ului în 2010, a pierdut în primul tur, iar apoi l-a sprijinit în al doilea tur pe Mircea Geoană care a pierdut la scor în faţa lui Victor Ponta, susţinut la rându-i de maestrul său politic, Adrian Năstase.
Dar candidaturile lui Cristian Diaconescu nu se opresc aici. A fost propunerea partidului în cursa pentru primăria Bucureştiului unde s-a clasat pe locul trei, departe de Sorin Oprescu, învingătorul aşa-zis independent, în fapt alt candidat al PSD-ului. Unul dintre motivele scindării PDL la începutul acestui an este însuşi Cristian Diaconescu, întrucât anul trecut se vorbea cu insistenţă în partid că Traian Băsescu l-ar vrea candidat la preşedinţie. Notorietatea lui Cristian Diaconescu se bazează, fără îndoială, pe faptul că e flămând după funcţii, gata să fie zilierul oricărei doctrine politice, stând la dreapta lui Ion Iliescu sau a lui Traian Băsescu, un candidat mereu disponibil cu nu contează ce şanse şi din partea cui, că e PSD, UNPR, preşedinţia sau Elena Udrea. Aceasta a şi spus că acceptă să sprijine candidatul dreptei unificate cu condiţia ca acesta să fie candidatul PMP, Cristian Diaconescu.
Mircea Geoană provine din aceeaşi pepinieră de cadre iar cei doi aspiranţi au fost chiar prieteni în calitate de candidaţi de serviciu ai partidului. Ambasador şi fost ministru de Externe, aproape preşedinte al ţării pentru o noapte în care a consumat entuziasm şi penibil cât pentru o viaţă, a ieşit acum din rând pentru a-şi oferi serviciile de candidat. Ştie la perfecţie acest rol, a eşuat doar în atâtea tururi electorale! S-a remarcat de-a lungul timpului printr-o lipsă de vigoare, o încetineală de reacţie enervându-l pe tătucul partidului, Ion Iliescu, care i-a lipit pe frunte eticheta de “prostănac”, vizibilă şi azi. E drept, pentru a şti de existenţa ei, ar trebui să se privească mai des în oglindă. Într-o anumită perioadă istorică, foştii tineri comunişti au crescut speranţa de viaţă a cadrelor îmbătrânite în rele din partidul lui Iliescu. Mircea Geoană a făcut parte, ca o stea pitică şi roşie de pofte, din acest roi galactic şi faptul că şi-a dedicat o viaţă serviciului social în pavilionul de ştabi comunişti îl face să nu mai aibă răbdare pentru că începe să aibă el însuşi nevoie de un asistent social din partid. A fost învins de Traian Băsescu la Primăria Capitalei în 2004 şi tot atunci a pierdut prima luptă pentru şefia partidului. A sărit la beregata lui Victor Ponta care a spus cu seninătate că în 2009, a votat cu candidatul PNL în primul tur la prezidenţiale, şi nu cu Mircea Geoană. A sărit însă strâmb şi acum şchioapătă în căutarea unui adăpost. Ar vrea din nou la prezidenţiale însă PSD ştie că s-ar ofili toate zerourile procentelor din sondaje dacă l-ar pune pe buletinul de vot.
Un alt treilea aspirant este Călin Popescu Tăriceanu care ratează ocazia de a ne lăsa cu amintirea unui prim-ministru decent şi vrea să dea o lovitură de palat în propriul partid fără a avea însă o alonjă suficient de mare să-şi decapiteze şefii. Fostul şef al PNL-ului nu ştie exact ce vrea, deşi se vede cu ochiul liber: ar vrea din nou vigoarea tinereţii iar funcţiile publice sau politice, cum se ştie, sunt un elixir de viaţă lungă. Ar vrea să aibă din nou puterea şi probabil că afişarea în public cu Victor Ponta pentru a da senzaţia că, deşi în comă şi susţinută de aparate medicale, Uniunea social liberală trăieşte, ar putea fi un pas înainte către recăpătarea fotoliului de prim-ministru. A reuşit să aducă lângă el câţiva parlamentari şi ar putea deveni şi mai vizibil în perioada preelectorală când familiile de interese roiesc ca muştele în jurul candidaţilor cu cele mai multe şanse. Ce uită Călin Tăriceanu este că acum doi ani, fostul lui şef de la partid, Crin Antonescu a semnat un acord în urma căruia şi-a transformat partidul într-o anexă a PSD-ului. El însuşi a fost pus să urce sacii în carul triumfal al PSD-ului ai cărui lideri l-au abandonat apoi pe drumul către alegerile prezidenţiale.
Cei mai mulţi dintre candidaţii la alegerile din toamnă sunt politicieni expiraţi care n-ar avea de împărtăşit societăţii decât meditaţii pe marginea repetatelor eşecuri. S-au remarcat prin puternicul instinct de autoconservare şi prin lipsa de memorie a angajamentelor politice şi civice asumate. În mare măsură, ei se iau mai în serios decât cei care-i propun sau aparent îi susţin. Oricum, în vreme ce stânga politică pare că ştie ce face şi-l tratează cu umor sardonic pe Mircea Geoană, partidele de dreapta se consumă în lupta pe aceeaşi strapontină politică. Poate şi pentru că partidul lui Victor Ponta este la putere de decenii, cu intermitenţă şi mici cosmetizări, transformând darwinismul de junglă în unic principiu politic, în vreme ce partidele de dreapta nu au nicio constantă doctrinară.
Corupţia quasigenerală a mediului de afaceri, structurile de putere numite şi nu alese, absenţa unei culturi concurenţiale şi triumful nepotismului, violarea drepturilor individului, democraţia mimată prin alegeri al căror rezultat e negociat în spatele uşilor închise şi graniţele neclare şi deseori redesenate dintre puterile în stat - dovedesc nu doar continuitatea practicilor totalitare, ci şi că singura ideologie a partidelor este supravieţuirea cu orice preţ. O natură fericită, în care extincţia dinozaurilor a fost amânată pentru eternitate. Dacă e nevoie de spaţiu şi stânga e prea aglomerată, partidul trece la dreapta, pentru că nu-i aşa, cosmosul urăşte vidul în orice formă, dacă nu e politică.