În curtea Moscheii din Turfan cu vechiul minaret din 1777, kazahul Yale vrea să-mi arate splendoarea musulmană a locului și să-mi facă poze în fiecare loc semnificativ din punctul lui de vedere. Primul popas pentru înțelegerea tradițiilor se află chiar lângă moschee, unde în jurul unui ring improvizat, 20-30 de musulmani fac pariuri în timp ce urmăresc o luptă între cocoși. Cele două galinacee nu mai au aproape de loc pene, în vreme ce pe aleea largă spre minaret se relaxează un al treilea cocoș, care va intra în luptă de îndată ce va fi declarat câștigătorul dintre primii doi.
Yale a venit la Turfan să-și găsească rădăcinile. Aici s-au stabilit acum mai bine de o sută de ani străbunicii lui, care erau mari comercianți și țineau în bazar un magazin mare de covoare prețioase aduse din toate locurile cu ștaif ale Asiei Centrale. Chiar
În bazarul din Turfan
înainte ca Mao să închidă Bazarele de pe Drumul Mătăsii, bunicii lui s-au refugiat în stepele kazahe, crezând că va fi mai simplu sub ruși, decât sub chinezi. Acum Yale, care este absolvent de economie ar vrea să reia îndeletnicirile tradiționale ale strămoșilor lui. Nu aici la Turfan vrea să-și facă „baza”, dar viitoarea lui rețea va avea noduri peste tot pe Drumul Mătăsii. „Rareori comerțul pe această rută ducea un produs din China până la Marea Mediterană sau la Marea Neagră, de cele mai multe ori negustorul cumpăra mătase și ceai în China, le ducea până la Samrkand, unde le vindea și cumpăra în schimb pietre prețioase și vin, pe care le ducea în altă parte și le vindea”. „Ceea ce contează pentru comerțul nostru mic sunt granițele libere, taxele mici de trecere și bacșișurile suportabile”.
Ceea ce vrea să spună Yale este că statele din această zonă trebuie să se înțeleagă între ele pentru ca bunurile să circule, numai că degeaba se înțeleg China și Kakhstanul, dacă între Kîrgîstan și Tajikistan nu e liniște și nu știi când poți trece marfa și când nu.
În Bazar mi-a arătat cât de diferite sunt covoarele făcute în Afganistan, față de cele aduse de la Buhara sau față de cele care se mai fac aici în zonă. Bazarul de duminică e plin de negustori care vând pepeni aduși din Hami, ananas de lângă Kashgar, nuci și migdale locale, dar și stofe, mătăsuri, cupoane strălucitoare roze sau albastre din care vor fi croite haine tradiționale pentru femeile musulmane și care au venit tocmai de la Istanbul.
Mai în spate se vând găini, înghesuite în cuști unele peste altele, și oi, care-și așteaptă rândul la tăiat, ouă în cantități uluitoare zac în soare și într-o înghesuială incredibilă; pe o tarabă în centrul aleii centrale a bazaraului doi bărbați toacă, fierb, frig, fac multe feluri de mâncare, fără să aibă nevoie de apă curentă. În fața lor tejgheaua e plină de pofticioși care sorb sosurile și-și învârt bețișoarele cu dexteritate.
Yale mă instruiește să nu mănânc nimic în Bazar, fiindcă nu am același tip de anticorpi ca localnicii și mă grăbește la o nuntă, unde nu cunosc pe nimeni. Mireasa, pare de departe îmbrăcată ca orice occidentală în rochie albă de zână, dar mai aproape se văd culorile tradiționale, iar mirele poartă tichia musulmană, la fel ca domnișorii de onoare. Nunta seamănă cu cele pe care le-am văzut din mers în satele din Valea Vinului, unde taximetristul m-a dus să-i văd familia.
Stateau toți la televizor pe acel pat uriaș, care este de fapt un postament, care ocupă trei sferturi din încăpere. În acest fel iarna îi protejează de frig, iar vara de cald. Aici mănâncă, aici dorm, aici își petrec timpul când sunt acasă. În fața fiecărei porți există, de asemenea, un astfel de pat, pe care familia stă turcește și bea ceai pe înserat, privind viața satului. În spatele porților mari, ca de cetate, pe culoarul care se formează între principalele dependințe ale casei, mai există un astfel de postament, folosit uneori chiar pentru somn în după-amiezile fierbinți, când aici este răcoare.