Socialiştii lui Victor Ponta nu mai au pe cine înghiţi. Poftă le-ar fi că, de!, foamea-i mare în partidele cu un singur creier şi multe burţi. Aşa e când înveţi social-democraţia la Moscova pe vremea lui Stalin. Victoria socialistă e pe ultima turnantă şi tovarăşii de drum au devenit provizii de drum, consumaţi, până la ultimul osşor, între două gări. Nici aliaţii nu mai sunt cu osânza pe ei şi nu le mai astâmpără foamea. Bine orientaţi politic, s-au lăsat înghiţiţi de mlaştină că acolo e locul lor - au solzi şi cozi de amfibieni. Şi-au lăsat votanţii în bazinul electoral al PSD. Dar cine spune că oamenii lui Victor Ponta trăiesc doar cu caviar şi nu se bucură şi la ceva plevuşcă modificată genetic, indiferent de culoare politică? Chiar şi în partid, care s-a aglomerat de fomişti, au ajuns să se mănânce unul pe altul, să fie felia de tort mai mare după alegerile prezidenţiale din noiembrie. Foamea social-democraţilor este psihotică, provocată de singurătate şi poftă de putere. I-a făcut periculoşi chiar şi pentru aliaţi care sunt mereu atenţi să le dea de mâncare, să nu le sară la gât.
Pe toate canalele, inclusiv cele de informaţii şi contrainformaţii, se spune că a venit momentul revoluţiei continue, că oamenii s-au săturat de economia de piaţă şi că sunt nostalgici după absolutismul comunist. Un recent sondaj bine orientat politic îl plasează, din nou, pe Nicolae Ceauşescu în fruntea preferinţelor publice, drept preşedintele care ne-a modelat cel mai mult destinele. Ceea ce este complet adevărat: a făcut ce a vrut cu viaţa şi moartea românilor. Al doilea, la egală distanţă (cinci procente, adică) de primul şi de al treilea pe listă se plasează Ion Iliescu. Este urmat de Traian Băsescu. Cu voia dumneavoastră, ultimul pe lista preferinţelor publicului este Emil Constantinescu. Un alt sondaj recent susţine că Victor Ponta se află în fruntea preferinţelor pentru Cotroceni, într-o cursă solitară la distanţă de multe procente de ceilalţi posibili candidaţi. Ar lua mai multe voturi decât Ceauşescu şi Iliescu împreună. Sondajele par tăiate cu aceeaşi drujbă şi transmit acelaşi mesaj – democraţia este un moft. Mai mult chiar, jumătate dintre românii care spun că se vor prezenta la vot vor un preşedinte cu experienţă politică, tânăr şi independent.
Victor Ponta se potriveşte mănuşă profilului. Experienţă politică a supt la sânul preşedinţilor de onoare ai partidului şi este tânăr pentru câte boli ale bătrâneţii are. Singurul punct la care mai au de lucrat Victor Ponta şi politrucii lui este cel al independenţei. Că multe şi încurcate sunt ombilicurile şefului PSD. Îl are pe socrul său şi diversele schelete de prin dulapul acestuia, are câţiva părinţi de suflet, foşti şi actuali ilegalişti cu probleme la dosar, mulţi locotenenţi care curăţă după el, mai ales resturile de finanţare europeană. A amânat prea mult să taie buricul şi acum e dependent. Dacă e îndepărtat de moaştele partidului, intră în sevraj. Când îl vezi în mijlocul reţelei sale de interese nu ştii dacă e captiv sau e doar conectat la toate sforile, să nu-i scape vreo muscă.
După ce şi-a măturat foştii tovarăşi de drum de prin birouri şi şi-a plantat acolo arbuştii ornamentali din pepiniera de cadre, partidul lui Victor Ponta şi-a tăiat drumul pentru următoarele două cincinale la Cotroceni. În Parlament şi la nivel local are majorităţi confortabile iar această poziţie de forţă i-a consumat toate posibilele îndoieli şi întrebări. Nu mai are decât idei fixe pe care şi le dispută cu Traian Băsescu. Au amândoi blindaj gros şi, când se hârjonesc, singurele răni sunt ale celor din jur. Îşi confirmă astfel pretenţia că sunt cei mai adaptaţi încălzirii globale şi că cea mai importantă anexă a capului nu e creierul, ci cornul uriaş cu care-şi spulberă adversarii. Cornul e semnul că pot şi trebuie să facă noi reguli în jungla peste care sunt stăpâni.
Posibilii adversari, partidele de opoziţie, de fapt aliaţi prin amatorism şi nepricepere, se distrug singuri. Încearcă să se adune, dar încurcă înmulţirea cu împărţirea şi fuziunea cu fisiunea. S-a decis, în fine, ca noua formaţiune rezultată din unirea Partidului naţional liberal cu cel democrat liberal să poarte numele primului. Numai că fostul premier Emil Boc, rămas din întâmplare sau calcul politic în PDL, şi nu migrat în Mişcarea populară prezidenţială, pretinde că a fost sunat de mulţi care i-ar fi spus că numele de PDL s-ar aflat în conştiinţa fiecărui membru, şi că de acest nume se leagă cele mai importante victorii politice de după 1989, aşadar din perioada când partidul nu exista decât în stadiul de strămoş criptocomunist pe când şi Traian Băsescu şi Emil Boc aveau carnet FSN şi preşedinte de partid pe Ion Iliescu. Excelenţa PDL ca partid reformator e teza lui Traian Băsescu al cărui cod genetic se regăseşte şi în analizele clinice ale viitorului PNL. Oricum, cu piese descompletate, compromisă genetic şi cu cârpeli pe viu, dreapta se reface pe frontul de lucru, singurul mare test de anduranţă fiind la începutul lui august, când se va decide candidatul pentru Cotroceni. Marea victorie a lui Vasile Blaga este că sediul noului partid va fi vechiul sediu PD din Modrogan. Până la fuziune însă, PDL se ocupă cu absorbţiile. Primul este Mihai Răzvan Ungureanu care tropăie singuratic pe lângă carul triumfal al celor două partide. Până mai ieri se prezenta drept candidatul Forţei Civice la Cotroceni şi-şi critica rudele de dreapta mai bogate. Va trebui să se mulţumească acum cu funcţia de prim-vicepreşedinte PDL şi să nu aibă aşteptări prea mari după fuziune. La rândul său, Partidul Mişcarea Populară, îndelung moşit de preşedinte, a rămas de căruţă şi încheie înţelegeri cu resturi irelevante politic. Speră să reziste până la alegerile din 2016 când adversarii se vor fi compromis suficient ca PMP să pară o alegere onorabilă. Oricum, singurele ştiri care mai scot partidul prezidenţial din anonimat sunt extravaganţele Elenei Udrea şi demisiile foştilor ei admiratori marginalizaţi.
Astfel că la dreapta politică e mare zarvă pe locurile din bărcuţa de salvare. Maşina de propagandă a transformat frecuşul orizontal al partidelor de dreapta într-o vânzoleală irelevantă. Încercarea dreptei de a renaşte pare sortită unui destin tragic. Sunt prea multe moaşe la căpătâiul ei şi, confiscată de propriile beteşuguri, nu are cum împiedica ascensiunea social-democraţilor. Printre atâtea incertitudini una capătă consistenţă aproape materială, mantră a formatorilor şi deformatorilor de opinie, şi anume faptul că, până la alegerile din noiembrie, singurul duşman redutabil al lui Victor Ponta este plictiseala. Şi singurul aliat - Traian Băsescu, cel care a reuşit să neutralizeze opoziţia de dreapta pentru multe cincinale.