În 2013 a fost lansat în Ucraina filmul tătar Haytarma, iar anul acesta se împlinesc 70 de ani de la deportarea populației tătare din Crimeea. Tot în 2014, în luna mai, apărea un articol (în „The Guardian”) care relata despre mii de tătari ce se adunaseră la o moschee din periferia Simferopolului pentru a comemora șapte decenii de la mârșava acțiune a lui Stalin (și, implicit, împotriva ocupației rusești de dată recentă a peninsulei). Acțiunea comemorativă a avut loc în pofida interdicției noilor autorități sprijinite de Putin. În tot acest timp, elicoptere militare rusești survolau la intimidare peste capetele acestora…
Întorcându-ne înapoi în timp, să ne amintim că peste 30.000 de tătari din Crimeea luptaseră în ceea ce s-a numit „Marele Război de Apărare a Patriei”. Șapte dintre aceștia primiseră titlul de Erou al Uniunii Sovietice. În zilele de 18-20 mai 1944, întreaga populație tătară din peninsulă fusese exilată forțat, la ordinul expres al lui Stalin, în Asia Centrală, Siberia și Ural. Un recensământ realizat la mijlocul anilor 1960 menționa 238.500 de tătari deportați, din care 205.900 bătrâni, copii și femei. În drum spre locurile în care au fost strămutați, circa 109.956 de persoane au pierit de foame și diverse boli. Această cifră reprezintă peste 46% din populația totală, practic de patru ori mai multe victime decât cele suferite de populația tătară din Crimeea în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial.
Armata Roșie reușise să smulgă Crimeea din mâinile germanilor abia în aprilie 1944. Desigur, inclusiv cu ajutorul acestor 30.000 de luptători tătari. Nu a trecut însă nici măcar o lună de zile și NKVD-ul și-a trimis trupele pentru a-i alunga din propriile case. Inclusiv militarii tătari ai armatei sovietice au fost interziși în peninsulă. Această deportare avea să fie motivată (oficial) în 1946 de către Prezidiul Sovietului Suprem prin „trădare”, și ea s-a răsfrânt asupra întregii populații, indiferent de vârstă, gen, ocupație. Tătarii crimeeni au devenit astfel „non-persoane”. În Marea Enciclopedie Sovietică au fost radiați cu totul (vezi ediția din 1956). Republica lor a fost brusc abolită. În 1954, Peninsula Crimeea a fost făcută cadou Republicii Ucrainene, ca „dar” din partea Moscovei cu ocazia celei de-a trei suta aniversări a unirii lui Bogdan Hmelnițki cu Moscova. Chiar dacă mai târziu sovieticii au reabilitat alte naționalități care trecuseră prin experiențe similare, asupra tătarilor a fost păstrată mereu o tăcere cu subînțeles. A fost abia în 1967 când Prezidiul Sovietului Suprem a declarat „acuzația de trădare” la adresa tătarilor ca lipsită de fundament. Și, tot atunci, această populație și-a recuperat anumite drepturi politice (inclusiv cel de a rezida unde dorește). Dar deși cecenii ori calmucii (pentru a numi doar câteva alte naționalități într-o situație aparte) și-au recuperat unitățile administrative autonome, tătarii au fost lipsiți în continuare de acest drept. Decretele priveau doar persoane, și nu colectivitatea ca atare (cea care fusese de altfel afectată de nebunia stalinistă din 1944). A fost, cu alte cuvinte, o cedare cu jumătate de măsură din partea Kremlinului și devenise clar, inclusiv pentru sovietici, că deportarea nu rezolvase deloc problema tătărească.
În Uzbekistan, una din destinațiile importante ale deportării, moartea lui Stalin (1953) a adus o relativă relaxare a politicilor represive. Tătarii de aici au început treptat să beneficieze de anumite drepturi culturale. În 1956, guvernul uzbec publica pentru prima dată, la Tașkent, ziarul “Steagul lui Lenin” în limba tătară crimeeană (tătarii au avut mereu un respect aparte pentru Lenin, ca fondator al Republicii Autonome a Crimeei, cea pe care Stalin avea s-o distrugă ulterior). Acest organ de presă a constituit un vehicul major de propagare a ideilor și narațiunilor tătare, inclusiv prin articole despre contribuția acestora la războiul împotriva germanilor. Începuse așadar un subtil proces de reabilitare a acestei naționalități. A existat apoi, la Moscova, deși nerecunoscut ca atare, un interesant grup de lobiști tătari care a făcut tot ce i-a stat în putință pentru a-și promova interesele. Cu toate acestea, până la sfârșitul anului 1968, doar 148 de familii au fost lăsate să se întoarcă, în mod ordonat și controlat, din Uzbekistan, în locurile de unde fuseseră anterior strămutate. Dreptul la liberă relocare stabilit prin decret s-a dovedit însă o farsă guvernamentală, motiv pentru care foarte mulți tătari au încercat să se întoarcă în Crimeea pe cont propriu. În paralel, au intensificat acțiunile de lobby, protestele și petițiile. Fabuloasa lor determinare a atras susținerea unor nume precum Piotr Grigorenko (general al Armatei Roșii de origini ucrainene, devenit disident și unul din fondatorii mișcării pentru drepturile omului din Uniunea Sovietică) sau scriitorul Alexei Kosterin (tatăl partizanei sovietice Nina Kosterina, care căzuse în dizgrația lui Stalin și-și petrecuse anii războiului în gulag… fiica sa, Nina, fusese parașutată în spatele liniilor inamice după invazia URSS de către germani și murise în luptă; Alexei a fost eliberat din închisoare abia în 1955).
Alături de ei, alți proeminenți intelectuali sovietici au început să susțină, din ce în ce mai apăsat, cauza tătărească (Andrei Saharov – fizician și membru al Academiei de Științe a URSS, viitor laureat Nobel pentru Pace și activist pentru drepturile omului; istoricul Piotr Iakir sau economistul Victor Krasin, personalități care fuseseră arestate la rându-le din cauza circulării clandestine a „Cronicii Evenimentelor Curente”).
În 1968, tătarii din Uzbekistan au organizat mai multe manifestații de stradă (oficial, pentru a sărbători ziua lui Lenin) în câteva localități. Orașul Circik a fost în schimb teatrul unor confruntări între tătari și forțele de ordine și 300 dintre manifestanți au fost arestați. La două zile după aceste evenimente, reprezentanții tătarilor din Moscova trimiteau o petiție Politburo-ului, Prezidului Sovietului Suprem și procurorului general prin care cereau eliberarea celor arestați în orașul uzbec. Ca răspuns, guvernul sovietic a arestat alte sute de tătari din cartierele moscovite. Desigur, au existat și petiții internaționale (către Națiunile Unite), dar reacția sovietică a fost mereu una de forță. Au urmat inclusiv câteva procese faimoase împotriva liderilor mișcării. În loc să producă mult dorita și așteptata “întoarcere acasă”, această tactică a petițiilor și grupurilor de presiune nu a făcut altceva decât să atragă o și mai mare represiune din partea autorităților sovietice (de obicei, selectiv, prin pedepsirea liderilor mai importanți ai tătarilor). Subiectul “Crimeea” rămânea în continuare închis discuției politice. Și, deși au beneficiat constant de sprijinul unor figuri importante precum Andrei Saharov, cauza lor rămâne până astăzi nesoluționată. Între timp, Peninsula Crimeea a fost ocupată “cinic” de trupele lui Vladimir Putin iar situația este departe de a fi dezamorsată.
Pe 15 martie, a.c., 50.000 de persoane au protestat la Moscova împotriva ocupării Crimeei de către liderul de la Kremlin. Manifestanții revendicau peninsula pentru Ucraina și ucraineni, dar problema tătărească nu este luată în considerare nici măcar astăzi. Între timp, după Al Doilea Război Mondial și deportarea de către Stalin a tătarilor din Crimeea, compoziția etnică a regiunii a suferit schimbări artificiale și dramatice. Ucrainenii revendică un spațiu care le fusese făcut cadou de Stalin, dar și tătarii revendică același spațiu, perceput ca “patria” lor distinctă. Într-o situație similară acesteia a tătarilor s-au mai aflat poate doar etnicii germani (deportați în 1941) care au trăit în apropierea Volgăi și Mării Negre. Pe de altă parte, cazul tătar ne-a demonstrat că politica sovietică a naționalităților nu a fost atât de uniformă pe cât s-au chinuit cei de la Kremlin să convingă. În deciziile politice de la Moscova privind variile populații au primat mai cu seamă variabile arbitrare precum utilitatea directă pentru meta-planurile (naționale sau internaționale) ale conducerii politice, locația geografică a grupului, densitatea acestuia, caracteristicile culturale, etc.
Astăzi, se pare că aceleași metastrategii geopolitice ale lui Putin devin decisive. În tot acest timp, este ignorată cu maxim cinism toată descendența revendicativă a celor pe care Stalin îi “dezrădăcinase” cât se poate de violent. Se fac – iată – 70 de ani de la acele evenimente iar Haytarma vine să perpetueze, prin mijloace cinematografice, ideea acestei nedreptăți istorice. Sigur, fără a fi o capodoperă filmică (nu putem vorbi de o tradiție cinematografică tătărească), Haytarma reușește totuși să surprindă cu destulă acuratețe paradoxurile intersecției dintre biografia individuală și soarta mai mare a colectivității.
Personajul central al filmului, Amet-Han Sultan (maior de aviație), luptase tot războiul pentru Armata Roșie. Pe 29 iunie 1945, deci după valul de deportări, el primea a doua medalie “Steaua de Aur” și i se conferea, tot pentru a doua oară, titlul de Erou al Uniunii Sovietice. Drama lui vine din a fi asistat neputincios cum familia și prietenii lui sunt scoși din case în mai 1944, încărcați precum cirezile de vite în camioane și înghesuiți în vagoane de marfă cu destinații lugubre… Cum spuneam, zeci și zeci de mii dintre aceștia, mulți din ei bătrâni, femei și copii, au decedat pe drum din felurite motive (boli, lipsa hranei, a asistenței medicale, etc.). Multe femei au trebuit pur și simplu să nască pe jos, în aceste vagoane asfixiante și insalubre. Filmul este o variantă concentrată a poveștii, în care frapează cel puțin câteva succesiuni de cadre:
În 1942, întors acasă într-o permisie, Amet-Han Sultan, erou al Armatei Roșii, își aude tatăl rostind un toast în fruntea unei mese de prieteni și apropiați: “Vreau să bem pentru victorie! Pentru oșteanul care ne-o apropie! Și, desigur, pentru dragul nostru Iosif Vissarionovici Stalin, tatăl națiunilor sovietice. Pentru patria noastră! Pentru victorie! Pentru Stalin!”
Peste nici 2 ani, același „tată (psihopat) al națiunilor” comitea „pruncuciderea” în masă. În camionul care îi ducea apoi către o destinație prea puțin favorabilă, mama lui Amet izbucnește isteric: „Sultan! Ce se întâmplă aici? Cine a făcut-o? Ăsta e Stalin al tău?” La care soțul ei (și tată al lui Amet), bătrânul venerabil al comunității responsabil cu toasturuile festiviste, cel care ciocnise paharul pentru victorie și Plăieșul de la Kremlin, oferă o replică contrariantă: „Despre ceea ce se întâmplă aici, el [Stalin] nu știe…” Halucinantă scenă!
În plină prigoană, amenințați cu executarea sumară în orice moment, cu viața suspendată peste noapte de bocancii și furia oarbă a trupelor NKVD-ului, acest bătrân tătar nu poate fi înduplecat, nici măcar în fața cumplitei evidențe, că Stalin se află în spatele masacrului (mulți n-au mai apucat nici măcar să ajungă în vagoane, au fost executați sumar)… Mult mai inspirată este replica unei bătrâne care, înghiontită de către un „soldat” al NKVD să-și părăsească în pripă căminul, mai găsește puterea unei ironii sfâșietoare: „Cinci nepoți mi-au murit în război. Al șaselea se luptă pentru țara noastră. Dacă îl vezi [ea, către NKVD-ist] spune-i că e un trădător”. Pentru că, nu-i așa (!?), anunțul oficial suna: “…toți cei de naționalitate tătară sunt acuzați de trădarea patriei și sunt condamnați la deportare forțată… puteți lua hrană pentru două zile și haine, nu mai mult de 5 kilograme de persoană”. Iar când Amet, amenințat cu arma în tentativa disperată de a-și salva măcar familia, exclamă „sînt soldat sovietic!”, același „soldat” NKVD-ist (generic) îi răspunde tăios: “Nu mai ești sovietic!” Genialissimul generalissim decisese astfel, peste noapte, că tătarii nu doar că nu mai au ce căuta în Crimeea, dar că ei și-au pierdut și calitatea de cetățeni ai Uniunii Sovietice. Au devenit “nonpersoane”. Nu a mai contat că luptaseră în "Marele Război de Apărare a Patriei", dementul Stalin hotărâse, cu de la sine putere, că toți sunt “colaboratori fasciști” (o acuzație care a atras multor categorii sfârșitul).
Haytarma înseamnă „întoarcere”. După 70 de ani, noile generații de tătari visează la fel. Patria lor sufletească rămâne Crimeea. În vreme ce patria sufletească a lui Vladimir Putin rămâne Uniunea Sovietică… s-au schimbat parte din actori, dar piesa de „teatru istoric” pare a fi, în linii mari, aceeași. Sigur, nu mai există represiune stalinistă. Dar există o celebrare deșănțată, întărită prin fapte [ucrainenii se simt astăzi precum tătarii în 1944], a unei forma mentis care a produs, de la bun început, toate astea…