În timp ce încerc să fac o fotografie de ansamblu în cel mai mare bazar din Ashgabat, un băiat se apropie de mine și aproape că-mi dă peste mână, somându-mă să mă opresc. Nu părea să fie un oficial, dar după cum m-a asigurat un cunoscut turkmenii primesc educație contrainformativă, de pildă, să nu stea de vorbă cu străinii, să nu-i lase să facă fotografii și în general să fie vigilenți. În hotel la ora 2 noaptea un „paznic” zelos a ciocănit de mai multe ori să mă verifice, iar pe fiecare palier pierdeau vremea permanent cel puțin două persoane, despre care nu știai exact ce fac.
Aventurându-mă printre clădirile noi, am descoperit o nouă statuie aurită a lui Saparmurat Niazov aflată în fața procuraturii, dar când am pus aparatul foto la ochi au sărit deodată mai mulți la mine. Clădirile imense de marmură albă, care adăpostesc instituții oficiale sunt păzite de cohorte de militari și pe trotuarele noilor bulevarde nu e nici țipenie de om. Chiar și în fața universităților sau teatrelor, făcute recent tot din marmură albă e la fel. Cineva mi-a spus că sunt folosite doar intrările din spate, dar senzația de oraș pustiu e persistentă. „Oamenii nu au de ce merge la teatru, la operă sau la bibliotecă pentru că găsesc numai propagandă, așa că preferă să stea acasă și să se uite la televizor”, îmi explică un localnic. Cele mai urmărite posturi sunt cele turcești, „la ruși se mai uită doar vechea generație”, pentru că majoritatea tinerilor nu mai știu rusește și visul lor e să meargă să muncească în Turcia.
Blocurile înalte tot de marmură albă sunt la fel de tăcute deși sunt populate. Un apartament aici costă de la 250 de mii de dolari la 500 de mii, în funcție de suprafață, majoritatea încep de la 200 de mp. Toate sunt făcute de diferite ministere sau instituții publice, iar cei care le pot cumpăra sunt angajații acestora, care plătesc doar jumătate din valoarea aprtamentului, iar pentru restul pot face un împrumut cu o dobândă de 1% și în primii cinci ani nu se rambursează nimic, fiindcă se presupune că trebuie să-ți mobilezi și să-ți decorezi noua casă.
Lumea e mulțumită pentru că în ultimii ani au crescut și pensiile și salariile, iar celebra politică a „neutralității” care în trecut i-a izolat, le dă un anumit confort, că nu sunt la mâna nimănui, îmi spune un observator străin, care locuiește la Ashgabat. Chiar și cei care fac drumuri dese în țările europene se declară mulțumiți, deși își dau seama că nu au suficientă libertate. „Merg în Occident de câte ori vreau, am contracte bune, dar n-aș pleca din Ashgabat nici mort” - îmi mărturisește un tânăr om de afaceri pentru care „politica nu contează”: „am tot ce îmi trebuie, casă mare, mașină, bani să pot călători și mă simt bine aici. Nouă, ca oameni ai deșertului nu ne plac schimbările și întotdeauna ne-am ascultat conducătorul, han, președinte sau ce-o fi”. Un sondaj Gallup de anul trecut pune Turkmenistanul în primele 20 de țări „cele mai fericite din lume”
Toți sunt obișnuiți cu „bakșișul” pe care îl dau la fiecare contact cu oficialii de toate felurile. „Marea corupție este însă foarte mare”, mă asigură un prieten cu vedere pro-occidentale, care-mi dă ca exemplu construirea unei școli care „a costat 50 de milioane de dolari pe hârtie, dar în realitate a fost doar un milion”, restul de 49 „se scurg în buzunarele celor care se ocupă de afacere, de la ministru la constructor” și „toți sunt fericiți”.
În Turkmenistan se învârt mulți bani, iar Ashgabat și au reintrat pe Noul Drum al Mătăsii, crede un om de afaceri, care spune că favoriții puterii rămân chinezii, fiindcă guvernul preferă afacerile între state „mult mai sigure” decât cele cu firmele private. Totuși chinezii nu sunt bine veniți în societatea turkmenă, iar în ultimii ani „au fost izolați”, pentru că inițial s-au căsătorit și au format familii mixte, dar copiii semănau leit cu tații: “se pare că genele chineze sunt foarte puternice, iar Berdy s-a temut de o colonizare”. Acum muncitorii și inginerii aduși de chinezi în Turkmenistan stau doar în comunitățile lor, în schimb turcii care fac afaceri aici și care sunt cel puțin 20.000 potrivit unor estimări neoficiale sunt bine văzuți de guvern, dar nu neapărat plăcuți de autohtoni: „se uită de sus la noi și sunt aroganți” îmi mărturisește o cunoștință din Ashgabat.