În autobuzul care mă duce de la Tabriz la Baku regret că nu se mai aplică regulile stricte ale Iranului în care femeile au locuri separate de bărbați. M-am nimerit lângă un azer care stă comod ocupând și jumătate din locul meu, iar când îl rog să se restrângă îmi spune că pot dormi pe umărul lui. Genul de gigolo proletar, sigur pe el și pe capacitatea lui de a seduce.
Drumul e lung, iar autobuzul e ticsit, dar călătoria începe cu o pauză de cumpărături la un supermarket aflat la ieșirea din Tabriz. E aproape 11 noaptea, dar oamenii se mai uită după ultimele lucruri ieftine din Iran pentru a le duce la rude în Baku sau pentru propriile lor nevoi. Când în sfârșit se urnește, îmi iau sacul de dormit și mă lungesc pe culoarul strâmt dintre scaune, dar numai pentru o oră și jumătate, când are loc o nouă oprire la o toaletă publică incredibil de murdară. Când vreau să-mi pun din nou sacul pe jos, constat că tot culoarul e murdar de noroi și ud, după incursiunea celor peste 40 de oameni la wc-ul insalubru, așa că renunț și trebuie să-mi suport vecinul de scaun.
La 5 dimineața autobuzul a ajuns la frontiera dintre Iran și Azerbaidjan, dar granița era închisă. Alte patru autobuze pline așteptau deschiderea porților. Granița s-a deschis, însă abia la 9, pentru că așa au vrut iranienii. Controlul pașapoartelor are loc într-o îmbulzeală incredibilă, în care bărbații și-au dovedit forța, strivind câteva femei, cărora le-a venit rău. Legile atât de dure ale Iranului nu mai funționează la granița de nord-vest.
M-a protejat un azer cu alură de intelectual, care a venise cu o altă mașină și care vreme de o oră și jumătate s-a căznit să mă ferească de mulțimea dezlănțuită, în zăpușeală, miros de transpirație și urlete.
La trecerea din Iran spre Azerbaidjan, la nici zece metri distanță, liderii supremi Khomeini si Khamenei îl privesc în ochi pe Ilham Aliyev în ochi. Portrete mari, colorate și retușate care îți atrag atenția încă de la intrarea într-o țară sau alta că acești oameni sunt deasupra tuturor lucrurilor. De-o parte o dictatură religioasă, repudiată de Occident, iar de cealaltă o dinastie la a doua generație, aflată în bune relații cu Vestul. Lângă mine, un azer, care vrea să mă ajute să-mi duc rucsacul de la o vamă la alta, îmi povestește că a fost la Tabriz pentru o intervenție la ochi, care a însemnat trei operații succesive, fiecare câte 200 de dolari. La Baku l-ar fi costat triplu, iar serviciile nu sunt la fel de performante.
17 ore a durat călătoria cu autobuzul din Tabriz la Baku pe o distanță de circa 600 de kilometri si o graniță dezorganizată, în care vameșii iranieni au program scurt și sunt extrem de lenți. După ce am trecut în Azerbaidjan, târându-mi glezna tot mai umflată și rucsacul greu, femeile și-au dat jos eșarfele, iar o doamnă învârstă a venit le mine și mi-a spus în rusește că acum pot să-mi arunc broboada și să mă schimb în haine lejere. La prima cârciumă unde a oprit autobuzul pentru prânz, m-a luat de mână și m-a dus să-mi arate un cuptor deschis unde se face pâinea azeră, o lipie uriașă, pe care am cumpărat-o cu un manat, aproape un dolar, bani pe care tot ea mi i-a schimbat la unul dintre ospătari.
Mulți iranieni vin la Baku pentru a se bucura de cluburi, discoteci și terase, renunțând la hainele obligatorii impuse de regimul islamic și putând savura o bere la terasele din centrul capitalei. Este însă vorba doar despre o libertate de vitrină, în spatele căreia, gânditorul Aliev din afișele, care sunt puse peste tot, eventual între o reclamă la parfurmuri și alta la detergent, blochează presa liberă, îi hărțuiește pe ziariști, îi aruncă în închisoare pe activiștii pentru drepturile omului și își folosește puterea pentru a-și îmbogății familia.