„Rusia nu poate să piardă Ucraina”, a spus duminică în mod deschis ministrul de externe Serghei Lavrov, într-un interviu cu canalul rus de televiziune NTV. „Avem aceleași rădăcini, aceeași viziune asupra lumii și aceeași literatură.”
Asta este și poziția adoptată chiar și de mulți care nu au simpatii particulare pentru Rusia, dar care sunt iritați de naționalismul ucrainean, pe care îl consideră fals, exagerat și motivat politic. Un fel de naționalism oportunist, gândesc ei, căci „până la urmă și ucrainenii sunt tot un fel de ruși”.
Am întâlnit oameni care, fără să cunoască relitatea lingvistică, încercau să mă convingă că ucraineana e de fapt doar un dialect rusesc.
Sigur, Rusia țaristă numea Ucraina: Rusia Mică, Малороссия, după cum partea care azi e aproximativ Bielorusia era numită Rusia Albă (Белая Русь), în vreme ce Rusia moscovită se considera Rusia Mare: Великороссия.
Cele trei limbi însă, rusa, ucraineana și bielorusa sunt la fel de diferite pe cât sunt spaniola, portugheza și catalana: ieșite dintr-un trunchi comun, dar care au luat căi diferite.
Apoi, limba nici nu ar fi așa importantă, dacă ne gândim că sârbii, croații și bosniecii musulmani (precum și muntenegrinii), sunt la rândul lor slavi cu toții, ba chiar vorbesc aceeași limbă, dar asta nu i-a împiedicat să se măcelărească cu frenezie.
In realitate, raportul între ruși și ucraineni este istoric inversat, pentru că într-adevăr cultura kieveană stă la baza culturii și civilizației rusești.
Cel mai bine a rezumat-o unul din părinții doctrinei „eurasiatice”, adoptată actualmente de Kremlin: prințul exilat și mare lingvist Nikolai Trubetzkoy. Acesta, într-o scrisoare către celălalt mare lingvist rus exilat, Roman Jakobson, scria:
„Literatura rusă de după Petru cel Mare este de fapt o continuare a literaturii occidentalizante a Kievului, iar nu o continuare a literaturii veliko-ruse (велико-русская) moscovite. Același fenomen poate fi remarcat în istoria picturii, a muzicii, a arhitecturii religioase și, în sfârșit, în istoria ritualului religios.
In realitate, putem vorbi de o „ucrainizare” a întregii culturi spirituale a Rusiei Mari moscovite la cumpăna veacurilor XVII-XVIII. Cultura rusă pe care ucrainenii „autentici” o prezintă drept străină și impusă cu forța este în realitate ucraineană în originile sale.”
Raportul istoric este așadar inversat, însă rămâne acest fapt incontestabil și anume, chiar dacă, cum spune Trubetzkoy, putem vorbi de o „ucrainizare" a întregii culturi spirituale a Rusiei Mari moscovite, cele două popoare vorbesc azi limbi diferite și revendicarea Ucrainei sau a părți din ea echivalează cu o ipoteticã tentativă absurdă a Spaniei de a revendica Portugalia.
Sau, pentru a aminti un exemplu și mai nefast, pentru că Germania a tot vrut să ia înapoi Alsacia de la Franța s-a ajuns la două războaie mondiale.